Haideti sa vedem impreuna care este opinia celor doi mari parinti ai Bisericii Ortodoxe, Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Vasile cel Mare. Ambii au tinut cuvantari (omilii) cu privire la facerea lumii – Hexamaieron, care au fost consemnate in scris pentru posteritate, iar mai departe ne propunem sa extragem mai jos cele spuse de cei doi Sfinti.
Estrasele sunt luate din scrierile acestora, iar sursa acestora este http://misionarortodox.blogspot.ro/2013/11/biblioteca-electronica.html
Asadar, sa incepem parcurgerea textului Sfintei Scripturi si interpretarea acestuia de cei doi fericiti.
« La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul.«
Ioan Gura de Aur : Sa aflam, dar, daca vreti, puterea cuvintelor citite astazi din fericitul Moise. Dar fiti cu luare aminte, va rog, la cele ce voi spune. Nu spun cuvintele mele, ci pe cele pe care harul lui Dumnezeu mi le va da spre folosul vostru.
Care sunt aceste cuvinte ?
« La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul.«
Se cade sa ne miram aici, pentru ce acest fericit profet, care a trait mai tarziu, dupa multe generatii, ne-a lasat noua acestea. Nu fara rost, nici in zadar.
La inceput, cand a facut Dumnezeu pe om, Dumnezeu vorbea cu oamenii, atat cat era cu putinta oamenilor sa-l auda. De pilda, a venit la Adam si i-a vorbit, a certat pe Cain, a stat de vorba cu Noe, a fost oaspetele lui Avraam. Dar nici cand toti oamenii au cazut in grele pacate, nici atunci Creatorul tuturoara nu si-a intors desavarsit fata de la neamul omenesc. Cand, in sfarsit, oamenii au ajuns nevrednici de a mai vorbi cu Dumnezeu, Dumnezeu, vrand sa reinnoiasca prietenia cu ei, le-a trimis scrieri ca unor oameni care stau departe, pentru a atrage la El toata firea omeneasca. Aceste scrieri le-a trimis Dumnezeu, dar le-a primit Moise.
Ce spun scrierile ? « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul.«
Uita-te, iubite, cat de minunat si cat de deosebit este acest prooroc. Toti ceilalti prooroci au spus sau cele ce aveau sa se intample dupa multa vreme sau cele ce aveau sa se intample in vremea lor, pec and fericitul Moise,care a trait dupa multe generatii de la facerea lumii, condus fiind de mana cea de sus, a fost invrednicit sa spuna acelea care fusesera create de Stapanul tuturor inainte de nasterea lui ! De asta a si inceput spunand asa : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«. Aproape ca ne striga tuturora cu voce tare si ne spune : « Rostesc, oare, acestea fiind invatat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinta la fiinta, Acela a manat si limba mea spre grairea lor ! «. Asa ca va rog sa luam aminte la cele spuse, nu ca si cum le-am auzi de la Moise, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moise. Sa zicem adio gandurilor noastre, spunand : « Gandurile oamenilor sunt sfioase si cu greseala cugetarile lor«. Sa primim cu multa recunostinta cuvintele Scrispurii ; sa nu depasim masura noastra, dar nici sa iscodim cele mai presus de noi, asa cum au patit dusmanii adevarului, care, voind sa cerceteze totul cu propriile lor ganduri, nu s-au gandit ca este cu neputinta omului sa cunoasca desavarsit creatia lui Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc eu de creatia lui Dumnezeu ? Nu ne e cu putinta sa cunoastem desavarsit nici lucrurile iesite din mana omului. Spune-mi, te rog, cum iese aurul din mestesugirea minerului ? Sau cum se face din nisip sticla cea atat de transparenta ? Dar nu poti spune ! Daca nu poti cunoaste, omule, acestea pe care le avem inaintea ochilor si pe care le savarseste priceperea omeneasca, datorita iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cum poti cunoaste desavarsit pe cele create de Dumnezeu ? Ce iertare mai poti avea ? Ce cuvant de aparare, cand esti atat de nebun de-ti inchipui cele mai presus de firea ta ? Este semnul celei mai mari nebunii sa spui ca toate s-au facut dintr-o materie preexistenta si sa nu marturisesti ca Dumnezeu, Creatorul universului, le-a adus din nefiinta. Asadar, acest fericit profet, inchizand gurile celor lipsiti de judecata si avand a incepe cartea a inceput asa : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«.
Cand auzi « a facut«, nu iscodi nimic altceva, ci cauta in jos si crede in cele ce s-au spus. Dumnezeu este Cel ce face si preface pe toate si le randuieste pe toate dupa vointa Lui. Uita-te la covarsirea pogoromantului ! Nu spune nimic de puterile nevazute ! N-a spus : « La inceput a facut Dumnezeu pe ingeri si pe arhangheli«. Nu fara rost, nici in zadar ne-a deschis noua aceasta cale de invatatura. Vorbea iudeilor, unor oameni indragostiti peste masura de cele din lumea aceasta, unor oameni care nu puteau sa-si inchipuie nimic spiritual, de aceea Moise ii duce deocamdata de la cele materiale la Creatorul universului, pentru ca din creaturi, cunoascand pe Mesterul intregului univers, sa se inchine Celui Ce-a lucrat totul si sa nu se mai opreasca la creaturi. Daca Moise, facand asta, iudeii totusi n-au contenit a indumnezei creaturile si a se inchina celor mai de necinste animale, unde n-ar fi ajuns cu nebunia, de nu s-ar fi folosit Moise de un pogoramant atat de mare ?…
Deocamdata am aflat pricina pogoramantului, anume ca Moise, graind sub inspiratia Duhului, a dat invataturile lui pe masura intelegerii ascultatorilor. Totodata, prin cuvintele : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«, a smuls de la inceput toate ereziile care aceau sa rasara ca neghina in Biserica. De vine maniheul sau Marcion sau Valentin sau filozofii greci si-ti spun ca materia a preexistat, spune-le lor : «La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul « . Spui sa nu cred in Scriptura ? Atunci intoarce-le spatele ca unor nebuni, ca unor iesiti din minti ! Caci ce ieratre poate avea omul care nu crede in Creatorul universului si socoteste adevarul minciuna ? Culoarea fetei lor li-i placuta, isi acopera chipul cu masca blandetii, ascund lupul in pielea oii. Tu, insa, nu te lasa inselat ! Dimpotriva tocmai pentru asta uraste-l mai mult, ca vine la tine, semenul lui, cu chip fatarnic de om bland, dar porneste razboi impotriva lui Dumnezeu, Stapanul universului, fara sa-si dea seama ca alearga impotriva mantuirii lui. Noi, insa, sa stam pe piatra cea tare si sa ne intoarcem iarasi la aceste cuvinte de temelie : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«.
Iata ca straluceste firea dumnezeiasca chiar in felul in care a fost creata lumea. Dumnezeu a facut lumea intr-un chip cu totul contrar de cum obisnuieste sa lucreze omul ; a intins mai intai cerul si apoi a zidit pamantul, mai intai acoperisul si apoi temelia. Cine a mai vazut, cine a mai auzit asa ceva ? Niciodata nu s-ar putea face asa o cladire omeneasca ! Dar cand Dumnezeu porunceste, toate se pleaca, toate se supun vointei Lui. Sa nu iscodim, dar, operele lui Dumnezeu cu mintea noastra omeneasca, ci, povatuiti de operele Sale, sa-L admiram pe Mester. « Cele nevazute ale Lui, spune Scriptura, se vad de la zidirea lumii, uitandu-te la fapturi «.
Iar daca dusmanii adevarului staruie, sustinand ca e cu neputinta sa fie adus ceva la existenta din ceea ce nu exista, sa le graim asa : Din ce a fost facut cel dintai om ? Din pamant sau din altceva ? Negresit ca ne vor raspunde si vor fi de acord cu noi ca din pamant. Sa ne spuna acum noua : Cum s-a facut din pamant carnea ? Ca din pamant se face lutul, caramida, oalele, vasele ! Cum, dar, s-a facut din pamant carnea ? Cum s-au facut oasele, nervii, arterele, muschii, pielea, unghiile, parul ? Cum s-au facut dintr-o singura materie atatea organe atat de deosebite in ce priveste calitatea lor ? La aceste intrebari n-au sa poata deschide gura niciodata ! Dar pentru ce vorbesc eu de trupul nostru ? Sa ne spuna noua de painea cu care ne hranim in fiecare zi : cum se face ca fiind de un singur fel, se preface in sange, in flegma, in fiere si in fel de fel de sucuri ? Apoi painea este de cele mai multe ori de culoarea graului, pec and sangele este rosu sau negru. Asadar, daca nu pot sa ne spuna despre acestea, care se petrec sub ochii nostri in fiecare zi, cu atat mai putin vor putea sa ne spuna de creatiile lui Dumnezeu. Iar daca si dupa atata bogatie de dovezi, ereticii staruie, cu gandul de a-si intari ambitia lor, noi nici asa sa nu incetam a le spune din nou aceleasi cuvinte : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«. Aceste singure cuvinte sunt indestulatoare sa darame toate turnurile dusmanilor si sa smulga chiard in radacina toate gandurile omenesti ; iar daca ei ar voi vreodata sa puna capat certei, aceste cuvinte ar putea sa-i duc ape calea adevarului.
Vasile cel Mare : « Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«.
Minunea gandului acestuia imi opreste cuvantul. Ce sa spun mai intai ? De unde sa-mi incep talcuirea ? Sa vadesc desertaciunea invataturii filozofilor profani sau sa laud adevarul invataturii noastre ?
Multe au grait filoziofii eleni despre natura, dar nici una din ideile lor n-a ramas neclintita si nerasturnata ; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintai, asa ca nu mai e nevoie sa le vadesc cu desertaciunea lor, e indestulatoare combaterea unora de catre altii.
Acesti filozofi, nerecunoscand pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creatiei universului o cauza rationala, ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile nestiintei lor initiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza crearii universului, altii si-au inchipuit ca natura celor vazute este formata din atomi, corpi indivizibili, molecule si pori, corpi indivizibili, care, cand se unesc unii cu altii, cand se despart unii de altii, si astfel duc la nasterea si distrugerea existentelor din natura, corpurile, la randul lor, care dainuiesc mai mult, isi au cauza dainuirii lor in unirea mai trainica a atomilor.
Cu adevarat panza de paianjan tes cei ce au scris acestea, punand la facerea cerului, a pamantului si a marii niste cauze atat de slabe si lipsite de trainicie. Ca nu stiau sa spuna : « Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«. De aceea necredinta in Dumnezeu, care locuia in ei, i-a inselat si au spus ca universul este fara carmuire si fara randuire si ca este purtat la intamplare.
Ca sa nu patim si noi asa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintai cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicand : « Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«.
Ce frumoasa oranduire de cuvinte ! a spus mai intai : « Intru inceput«, ca sa nu socoteasca unii ca lumea este fara de inceput. Apoi a adaugat : « a facut«, ca sa arate ca ceea ce a facut este o foarte mica parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. Dupa cum olarul, cu aceeasi meserie, face nenumarate vase, fara sa-si iroseasca meseria si puterea, tot asa si Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe masura crearii unei singure lumi, ci puterea lui este nesfarsita, si-a exprimat numai vointa, si a si adus la existenta maretiile celor ce se vad.
Asadar, daca lumena are inceput si a fost facuta, cauta sa aflii cine i-a dat inceput si cine este Creatorul ! Dar mai bine spus, ca nu cumva tu, cautand cu ganduri omenesti, sa te abati de la adevar, Moisi ti-a luat-o inainte cu cele ce ne-a invatat, punand ca o pecete si ca un talisman in inimile noastre numele cel mai de prêt al lui Dumnezeu, zicand : « Intru inceput a facut Dumnezeu«. Dumnezeu, fericita fire, imbesugata bunatate, Cel dorit de toti cei inzestrati cu cuvant si ratiune, frumusetea cea mult dorita, inceputul existentelor, izvorul vietii, lumina cea spirituala, intelepciunea cea neapropiata. Acesta « a facut intru inceput cerul si pamantul«.
Sa nu-ti inchipui, omule, ca cele ce le vazi sunt fara inceput si nici, pentru ca cele ce se misca pe cer alearga imprejurul tau in cerc si pentru ca inceputul cercului scapa simturilor noastre, sa socotesti ca natura celor ce se misca in cerc este fara inceput. Ca nici despre cercul acesta – adica suprafata plana descrisa de o linie – nu trebuie sa presupunem ca este fara de inceput, pentru ca scapa simturilor noastre si nu-i putem gasi nici inceputul, nici sfarsitul. Dimpotriva, chiar daca inceputul si sfarsitul cercului scapa simturilor noastre, totusi cel care a descris cercul, l-a inceput intr-adevar dintr-un punct oarecare, cu un centru si cu o anumita distanta de centru. Asa si tu, pentru ca cele ce se misca in cerc revin la locul de pornire, avand o miscare continua si neintrerupta, sa nu te insele aceasta si sa spui ce lumea este fara de inceput si fara de sfarsit. Ca « chipul lumii acesteia trece«. Cele ce ni s-au dat noua acum de invatatura cea de Dumnezeu insuflata sunt, in putine cuvinte, vestire mai dinainte a invataturilor despre sfarsitul si transformarea lumii.
« Intru inceput a facut Dumnezeu«. Trebuie, deci, neaparat ca cele ce au inceput in timp sa se sfarseasca tot in timp. Daca facerea lumii a inceput in timp, nu te indoi nici de sfarsitul ei. Ca geometria, cercetarile aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, aceasta desertaciune pentru care se munceste atat, la ce scop duc, daca cel care se ocupa cu aceste stiinte au gandit ca lumea aceasta vazuta este coeterna cu Dumnezeu, Creatorul universului, daca ridica lumea materiala si marginita la aceeasi slava cu firea cea neinteleasa si nevazuta a Dumnezeirii si nici atata n-au putut gandi ca, daca partile unui intreg sunt supuse stricaciunii si schimbarii, trebuie neaparat ca si intregul sa sufere aceleasi schimbari la care sunt supuse partile lui. Dar atat « au ratacit in cugetele lor si s-a intunecat inima lor cea neintelegatoare si spunand ca sunt intelepti su ajuns nebuni«, incat unii au afirmat ca cerul exista din vesnicie impreuna cu Dumnezeu, iar altii au spus ca cerul este Dumnezeu, ca e fara inceput si fara de sfarsit si ca este cauza randuielii fiecarei parti din lume.
Intr-adevar, bogatia intelepciunii lumii le va mari candva cumplita lor osanda, ca acestia, ocupandu-se atat de mult cu lucrurile desarte, au ramas de buna voia lor orbi pentru intelegerea adevarului. Acestia masoara distantele intre stele, descriu si stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, si pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc in acele regiuni, dar necunoscute noua, imparte bolta de miazanoapte a cerului si a ciclului zodiac in mii si mii de parti, observa cu precizie rasaritul, oprirea si apusul stelelor, miscarea tuturor stelelor fata de cele dinaintea lor si timpul in care fiecare din stelele ratacitoare isi implinesc miscarea lor de revolutie, dar o singura stiinta din toate n-au descoperit ; stiinta de a intelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecator, Care rasplateste dupa vrednicie pe cei ce vietuiesc in lume si n-au descoperit nici stiinta de a avea despre judecarea lumii o idee potrivita cu sfarsitul lumii. Ca neaparat lumea se va schimba, de vreme ce si starea sufletelor are sa se schimbe intr-un alt fel de viata ; ca dupa cum viata noastra de aici este inrudita cu natura acetei lumi, tot asa si viitoarea vietuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situatii.
Acesti invatati sunt atat de departe in a se uita cu luare aminte la aceste adevaruri, incat chiar izbucnesc in ras cand le vorbim de sfarsitul acestei lumi si de nasterea din nou a veacului.
Si pentru ca inceputul sta in chip firec inaintea celor ce vin dupa inceput, trebuia neaparat ca Moisi, care avea sa vorbeasca de cele ce si-au primit in timp existenta, sa puna cuvantul acesta inaintea tuturor, zicand : « intru inceput a facut«.
Dar, dupa cum se pare, a fost si inainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastra, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru ca acest lucru era nepotrivit celor incepatori si inca prunci cu cunoastinta. Era o stare mai veche decat facerea lumii, potrivita puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, vesnica, pururea fiitoare ; in ea, Ziditorul si Creatorul tuturor a facut creaturi : lumina spirituala, potrivita fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile rationale si nevazute si toata podoaba celor spirituale, cate depasesc mintea noastra, ale caror nume nici nu este cu putinta sa le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevazuta, dupa cum invata Pavel, zicand : « In El s-au facut toate, fie cele vazute, fie cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii, fie puteri«, fie ostile ingerilor, fie dregatoriile arhanghelilor.
Cand, insa, trebuia adusa intre existente si lumea aceasta – mai intai ca o scoala si ca un loc de invatatura a sufletelor omenesti, apoi, ca sa spun pe scurt, ca o locuinta potrivita tuturor celor supusi nasterii si stricaciunii – atunci, de aceeasi natura cu lumea, cu vietuitoarele i plantele din lume, a adus la existenta si scugerea timpului, care se grabeste totdeauna, trece mai departe si nu-si opreste deloc drumul. Nu-i, oare, asa timpul, al carui trecut a disparut, al carui viitor nu-i inca de fata, iar prezentul fuge inainte de a-l cunoaste bine ? Asa este si natura tuturor celor din lume : sau cresc, sau se sfarsesc, intemeiere si stabilitate nu-si pot arata. Se cadea, dar, ca trupurile vietuitoarelor si plantelor, legate in chip necesar de scurgere si stapanite de miscarea care le duce spre nastere si stricaciune, se cadea, deci, sa fie cuprinse de natura timpului, care este inrudit cu cele supuse schimbarii.
De la acest fapt a pornit Moisi pentru a vorbi despre lume, invatandu-ne cu intelepciune despre facerea lumii, zicand : « intru inceput a facut«, adica : la inceputul acesta al timpului. Cand Moisi spune ca s-au facut « intru inceput«, n-o spune ca si cum ar da marturie ca timpul este mai vechi decat toate cele facute, ci spune ca cele vazute si percepute de simturile noastre au luat inceput in urma celor nevazute si spirituale.
Poarta numele de « inceput« si cea dintai miscare, ca in acest text al Scripturii : « Inceput al caii celei bune este a face dreptate« ; ca mai intai de la savarsirea faptelor de dreptate pornim spre viata cea fericita. Poarta numele de « inceput« si lucrul din care se face ceva si care exista in el, ca de pilda temelia casei sau carena corabiei, dupa cum este scris : « Inceput al intelepciunii este frica de Domnul« ; ca evlavia este temelia si fundamentul desavarsirii. Poarta numele de « inceput« si tehnica sau arta, potrivit careia se savarsesc lucrurile tehnice sau artistice, de pilda intelepciunea lui Veseleil, folosita pentru impodobirea cortului. Adeseori poarta numele de « inceput« si faptele care au un sfrsit bun, de pilda, inceput al milosteniei este lauda de la Dumnezeu, iar inceput al oricarei fapte de virtute este sfarsitul pregatit in fagaduinte.
Asadar, pentru ca acest cuvant « inceput« are atatea sensuri, vezi daca nu cumva acest cuvant se potriveste tuturor acestor sensuri. Iti este cu putinta sa aflii din ce timp a inceput alcatuirea lumii acesteia, daca, intorcandu-te in urma cu gandul din timpul de acum, te vei sili sa gasesti cea dintai zi a facerii lumii, vei gasi astfel din care moment este prima miscare in timp ; apoi vei vedea ca au fost puse mai intai, ca niste temelii si fundamente, cerul si pamantul ; apoi vei vedea ca o ratiune tehnica a condus impodobirea celor ce se vad, asa cum il arata sensul cuvantului « inceput« ; apoi ca lumea aceasta n-a fost gandita in zadar, nici in desert, ci pentru un scop folositor si pentru mare trebuinta pe care o aduce celor ce exista pep amant, daca lumea este intr-adevar o scoala a sufletelor inzestrate cu ratiune si un loc unde se poate invata cunoasterea lui Dumnezeu, fiind prin cele vazute si simtite in lume o calauza a mintii pentru contemplarea celor nevazute, precum zice apostolul, ca « cele nevazute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se vad, intelegandu-se din fapturi«.
Sau poate ca s-a zis : « Intru inceput a facut« din privina ca facerea cerului si a pamantului s-a facut intr-o clipita si in afara de timp, deoarece « inceputul« este ceva indivizibil si fara dimensiune. Dupa cum « inceputul« caii inca nu-i calea, iar « inceputul« casei nu-i casa, tot asa si « inceputul« timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mica parte de timp. Iar daca cineva s-ar ambitiona sa spuna ca « inceputul« este timp, sa stie acela ca imparte « inceputul« in partile timpului, adica in inceput, in perioada de la mijloc si in perioada de la sfarsit. Este, insa, cu totul de ras sa te gandesti la un inceput al « inceputului«. Cel care imparte « inceputul« in doua face doua inceputuri in loc de unul ; dar, mai bine spus, multe si nenumarate, pentru ca partile taiate se impart mereu in altele. Deci Moisi a spus : « Intru inceput a facut«, ca sa cunoastem ca lumea a luat fiinta fara scurgere de timp, odata cu vointa lui Dumnezeu. Alti traducatori ai Scripturii au redat mai clar sensul acestui cuvant, spunand : « In scurt a facut Dumnezeu«, adica : dintr-o data, in putina vreme.
Atat despre « inceput«. Putine din cele multe cate se pot spune.
Artele se impart in arte creatoare, arte practice si in arte teoretice. Artele teoretice au ca rezultat lucrarea intelectuala ; artele practice, insasi muscarea trupului, care, daca inceteaza, s-a pierdut si nu mai ramane nimic privitorilor ; de pilda dansul si cantatul din flaut nu au un rezultat, ci se sfarsesc odata cu terminarea lucrarii ; artelor creatoare, chiard aca le inceteaza lucrarea, le ramane totusi lucrul savarsit ; astfel arhitectura, tamplaria, arta de a lucra arama, arta tesutului si toate cele ca acestea arata din destul prin ele insele principiile de creatie, chiard aca nu este de fata mesterul care le-a lucrat ; si poti admira pe arhitect dupa opera sa, precum si pe faurar sau pe tesator.
Asadar, ca sa arate ca lumea este o opera de arta, pusa inaintea tuturor spre a fi privita si contemplata si ca sa faca cunoscuta intelepciunea Creatorului ei, inteleptul Moisi n-a folosit alt cuvant, ci a zis : » Intru inceput a facut», n-a zis : « a lucrat«, nici « a adus-o la existenta«, ci : « a facut«.
Si pentru ca multi si-au inchipuit ca lumea este din vesnicie coeterna cu Dumnezeu si nu vor sa accepte ca este facuta de Dumnezeu, ci ca lumea exista automat alaturi de El, ca o umbra a puterii Lui, si pentru ca marturisesc ca Dumnezeu este intr-adevar cauza lumii, dar o cauza independenta de vointa Lui, asa cum trupul este cauza umbrei sau faclia cauza luminii, profetul, vrind sa indrepte o inselaciune ca aceasta, s-a folosit de aceasta preciziune a cuvintelor, spunand : » intru inceput a facut Dumnezeu». Nu i-a dat lumii cauza existentei ei, asa cum spun aceia, ci ca Dumnezeu insusi a facut-o : ca bun, aceasta opera folositoare ; ca intelept, aceasta opera prea frumoasa ; ca puternic, aceasta opera foarte mare. Moisi ti-a aratat pe mester, Care nu numai ca a intrat in fiinta tuturor celor din lume, dar a si pus toate partile ei in armonie unele cu altele si a facut un tot armonic, corespunzator si de acord cu EL.
« Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul » .
Cu aceste doua margini – cer si pamant – Moisi ti-a lasat sa intelegi existenta intregului univers ; a dat cerului intaietatea in ordinea creatiei si a spus ca pamantul este al doilea in ordinea existentei. Negresit, au fost facute odata cu cerul si pamantul si cele ce sunt intre cele doua extreme. Deci, chiard aca Moisi n-a spus nimic despre elementele lumii, de foc, de apa, de aer, tu, insa, cu propria ta minte, intelege mai intai ca toate aceste elemente sunt amestecate in tot ce exista. In pamant vei gasi si apa si aer si foc, odata ce din pietre sare foc, iar fierul, care este si el nascut din pamant, daca este frecat, scoate cu ombelsugare foc. Si e lucru vrednic de mirare cum focul, cand este in corpuri, sta cuibarit acolo fara sa vatame, dar cand este chemat afara, mistuie pe cele pe care mai inainte le pazea nevatamate. Sapatorii de fantani arata, apoi, ca in pamant se gaseste apa , iar existenta aerului in pamant o arata vaporii, care se ridica din pamantul umed incalzit la soare. Intelege, apoi, ca daca cerul ocupa prin natura lui locul cel de sus, iar pamantul este in partea cea de jos – ca spre cer se ridica cele usoare, iar spre pamant cad cele grele, ca sususl si josul sunt potrivnice unul altuia – Moisi, care a consemnat pe cele care sunt prin natura lor foarte departate unele de altele, a consemnat implicit si pe cele care ocupa locul dintre aceste doua extreme. Deci nu cauta o expunere a tuturor existentelor, ci prin cele ce ti s-au aratat, intelege-le si pe cele trecute sub tacere !
« Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«.
Cercetarea fiintei fiecarei existente, fie a celor pe care le contemplam, fie a celor care ne cad sub simturi, ar lungi mult de tot interpretarea noastra, iar pentru expunerea celor cu privire la aceasta problema s-ar cheltui mai multe cuvinte decat cele cate s-ar spune despre fiecare din problemele de care ne ocupam. Dealtfel nici n-ar fi de folos pentru zidirea Bisericii sa ne ocupam de ele.
Despre fiinta cerului ne sunt indestulatoare cele spuse de Isaia, care, prin cuvinte simple, ne-a dat o idee clara despre natura cerului, zicand : « Cel Ce a intarit cerul ca fumul«, adica : Cel Ce a dat cerului, pentru alcatuirea lui, o natura subtire, nu tare, nici groasa. Iar despre forma cerului ne sunt indestulatoare tot cele spuse de Isaia, spre slava lui DUmnezeu : « Cel Ce a pus cerul ca o bolta«.
Acelasi lucru sa ni-l spunem si despre pamant. Sa nu cercetam cu curiozitate care este fiinta lui, nici sa nu ne sfarmam mintea, cautand ce este sub el, nici sa cautam o natura lipsita de insusiri, care prin ea insasi ar fi fara insusiri, ci sa stim bine ca toate cate le vedem la el sunt randuite pentru a-i da existenta si pentru a-i completa fiinta. Ca n-ai sa ajungi la nimic, daca ai incerca sa elimini cu ratiunea pe fiecare din insusirile care sunt in el. Daca indepartezi negrul, recele, greul, densul, insusirile pe care ti le da gustul sau alte insusiri, pe care le gasim pamantului, atunci nu mai ramane nimic din pamant.
Parasind, dar, aceste cercetari, te sfatuiesc sa nu cauti sa aflii nici pe ce sta pamantul. Iti va ameti mintea, pentru ca gandirea ta nu va ajunge la un rezultat sigur. Daca vei spune ca aerul este asternut sub latimea pamantului, vei ramane nedumerit, intrebandu-te : Cum substanta moale si cu totul goala a aerului rezista, desi este apasata de o greutate atat de mare ? Cum nu aluneca aerul in toate partile, evitand prabusirea impreuna cu pamantul si cum nu se urca deasupra pamantului care il apasa ? Iarasi daca vei presupune ca apa este temelia pamantului si asa te vei intreba : Cum pamantul, care este greu si dens, nu se scufunda in apa, ci el, care-i atat de greu, este tinut de apa, care este mai slaba decat el ? Pe langa asta trebuie sa te mai intrebi : Pe ce sta apa ? Si iarasi vei fi nedumerit, pe ce substanta tare si rezistenta sta fundul celei din urma temelii ?
Iar daca vei presupune un alt corp, mai greu decat pamantul, care ar putea opri pamantul sa se duca in jos, sa-ti amintesti ca si corpul acela are nevoie de un altul, care sa-l sustina si sa nu-l lase sa cada. Iar daca am putea presupune un reazam si aceluia, mintea noastra va cauta iarasi si aceluia un alt reazam si asa vom merge la nesfarsit, nascocind alte temelii pentru cele pe care le-am gasit. Si cu cat vom merge mai departe cu mintea, cu atat vom fi siliti sa aducem mai mare putere de sprijin, care sa poata rezista intregii greutati pe care o are de sustinut. De aceea pune hotar mintii tale, ca nu cumva cuvantul lui Iov sa-ti mustre curiozitatea, ca iscodesti cele ce nu pot fi intelese si sa fi intrebat si tu de el : « Pe ce s-au intarit stalpii pamantului ?«
Iar daca uneori auzi in psalmi spunandu-se : « Eu am intarit stalpii lui«, gandeste-te ca psalmistul a numit « stalpi« puterea care sustine pamantul. Iar cuvintele psalmistului : « Pe mari l-ai intemeiat pe el« ce altceva arata decat ca apa este revarsata de jur imprejurul pamantului ?
Dar cum se face ca apa, care este curgatoare si se indreapta spre locurile inclinate, sta suspendata si nu se revarsa nicaieri ?
Nu te gandesti ca ceeasi nedumerire, ba chiar mai mare nedumerire, iti pune gandirii tale pamantul, care sta suspendat, el, care e mai greu deca tapa ?
Trebuie, dar, neaparat, fie ca acceptam ca pamantul se tine singur, fie ca pluteste pe ape, sa nu ne departam gandul cel binecredincios, ci sa marturisim ca toate se tin prin puterea Creatorului. Aceasta trebuie sa ne-o spunem atat noua insine cat si celor care ne intreaba pe ce se sprijina aceasta mare si grozava greutate a pamantului, ca « in mana lui Dumnezeu sunt marginile pamantului«. Acesta este cel mai sigur raspuns, pe care-l putem da mintii noastre, si este de folos si ascultatorilor nostri.
Unii fizicieni spun, cu cuvinte elegante, ca pamantul sta nemiscat din anumite pricini : din pricina locului pe care il ocupa in centrul universului si din pricina distantei, totdeauna egala cu marginile universului ; de aceea nu poate sa se incline in vreo parte ; asa ca ramane neaparat nemiscat, pentru ca distanta egala, pe care o are din toate partile de jur imprejurul lui, ii face cu neputinta inclinarea in vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pamantul il ocupa, nu l-a dobandit nici ca o mostenire, nici prin sine insusi, ci este locul lui firesc si necesar. Deoarece corpul ceresc ocupa in inaltime cel mai indepartat loc, urmeaza, spun acesti fizicieni, ca toate obiectele grele, care cad de sus, se indreapta din toate partile spre centru ; si in care directie se indreapta partile intr-acolo se indreapta si intregul. Daca pietrele, lemnele si toate obiectele de pamant se indreapta in jos, atunci negresit si pentru intregul pamant acesta ii este locul propriu si potrivit ; iar daca vreun obiect usor se ridica din centru, negresit ca se va indrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurile grele le este proprie miscarea in spre jos ; iar josul, asa cum am aratat, este centrul. Sa nu te minunezi, dar, daca pamantul nu cade nici intr-o parte ; nu cade, pentru ca ocupa, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie, deci, neaparat ca pamantul sa ramana la locul sau ; poate, insa, sa-si schimbe locul, daca face vreo miscare potrivnica naturii sale.
Daca ti se pare ca poate fi adevarat ceva din cele spuse, atunci muta-ti admiratie spre Dumnezeu, Care le-a randuit asa pe acestea ! Ca nu se micsoreaza admiratia pentru lucrurile marete din natura, daca se descopare chipul in care Dumnezeu le-a facut. Iar daca nu le socotesti adevarate, simpla ta credinta sa-ti fie mai puternica decat argumentele logice.
Acelasi lucru il putem spune si despre cer, ca s-au scris de inteleptii lumii tratate pline de multe cuvinte despre natura cerului. Unii au spus ca cerul este compus din cele patru elemente, pentru ca se poate pipai si vedea ; participa pamantul din pricina ca e tare, focul din pricina ca se vede si celorlalte elemente din pricina compozitiei lui. Alti intelepti, insa, au respins aceasta teorie ca de necrezut si au introdus in alcatuirea cerului a cincea substanta corporala, imaginata de ei. Pentru ei cerul este un corp eteric, care, dupa cum spun ei, nu-i nici foc, nici aer, nici pamantu, nici apa, pe scurt, nici unul din corpurile simple ; ca pentru corpurile simple miscarea proprie lor este miscarea in linie dreapta ; pentru cele usoare, ridicarea in sus ; iar pentru cele grele, coborarea in jos ; si nici miscarea circulara nu este aceeasi cu miscarea in sus sau miscarea in jos ; si, in scurt, miscarea in linie dreapta se deosebeste foarte mult de miscarea circulara. Si acesti invatati spun : corpurile care au, potrivit naturii lor, deoasebite miscarile lor, au deosebite si naturile lor.
Dar nu-i cu putinta sa presupunem ca cerul este format din primele corpuri, pe care le numim elemente, pentru ca corpurile alcatuite din elemente diferite nu pot avea miscarea uniforma si libera, deoarece fiecare element, care exista in corpurile compuse, are prin natura lui alta si alta miscare. De aceea, mai intai, cele compuse cu greu se pot mentine intr-o singura miscare continua, pentru ca elementul care are o singura miscare nu se poate acorda si nici nu se poate impaca cu toate celelalte elemente, care au miscari contrarii ; dimpotriva, elementul care are insusirea de a fi usor este vrajmas elementului care are insusirea de a fi greu. Cand ne miscam spre inaltime, suntem ingreunati de elementul pamant ; iar cand suntem purtati in jos, ne miscam impotriva elementului foc ; iar tendinta elementelor de a se indrepta in directii contrare duce la distrugerea corpului compus din acele elemente. Tot ceea ce este unit silnic si impotriva firii se mentine unit putina vreme ; iar aceasta, fortat si cu greutate ; dar se descompune repede in elementele din care a fost compus, intorcandu-se fiecare din cele ce au fost unite la locul sau propriu.
Din pricina acestor necesitati logice, dupa cum spun invatatii aceia, ei au respins ipotezele celor de dinaintea lor si au avut nevoie de o ipoteza proprie ; au emis ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului si a stelelor pec er. Un alt invata, unul din cei plini de idei si cu cuvinte amagitoare, s-a ridicat impotriva acelora, le-a risipit ideile lor si le-a inlaturat, punand in locul lor propria lui parere.
Daca am incerca acum sa vorbim de toate cate spun acesti invatati, am cadea si noi in aceeasi palavrageala ca si ei. Noi, insa, sa-i lasam pe acesti invatati sa se lupte intre ei. Sa nu mai vorbim de natura existentelor ci sa dam crezare lui Moisi, care a spus : « A facut Dumnezeu cerul si pamantul « si sa slavim pe Marele Mester al celor facute cu intelepciune si maiestrie. Din frumusetea celor vazute sa intelegem pe Cel Care-i mai presus de frumusete, iar din maretia celor care cad sub simturile noastre si din corpurile acestea marginite din lume sa ne ducem cu mintea la Cel namarginit, la Cel mai presus de maretie, Care depaseste toata mintea cu multimea puterii Sale…
« Iar pamatul era nevazut si netocmit«.
Ioan Gura de Aur : Spune-mi, te rog, pentru ce a facut Dumnezeu cerul luminos si desavarsit, iar pamantul netocmit ? N-a facut-o fara rost nici pe aceasta , ci pentru ca, afland tu puterea Lui creatoare din partea cea mai buna a universului, sa nu te indoiesti, nici sa socotesti ca pamantul s-a facut asa din pricina slabiciunii puterii Lui. De altfel si pentru alta pricina Dumnezeu a facut pamantul netocmit. Pamantul este mama si hranitoarea noastra, din el am fost facuti si din el ne hranim, el ne este si patrie si mormant de obste, en el ne intoarcem iarasi, dupa ce ne-am indulcit din el cum ii si mii de bunatati, de aceea Dumnezeu a aratat pamantul netomit si fara de forma, ca nu cumva oamenii, din pricina nevoii ce o au de el, sa-l cinsteasca mai mult decat merita, ca nu cumva sa socotesca binefacerile pamantului datorate naturii pamantului si nu datorita Celui ce l-a adus din nefiinta la fiinta. De asta a spus : « Iar pamantul era nevazut si netocmit«…
Vasile cel Mare : … » Pamantul era nevazut si netocmit», spune Scriptura.
Cum se face ca, desi amandoua – si cerul si pamantul – au fost create avand aceeasi cinste, cerul a fost facut desavarsit, iar pamantul este inca nedesavarsit si neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea « netocmita« a pamantului si pentru care pricina pamantul era « nevazut« ?
Tocmirea desavarsita a pamantului o formeaza belsugul din el : odraslirea a tot felul de plante, cresterea pomilor inalti – roditori si neroditori – culorile frumoase si mirosurile placute ale florilor si toate cate, putin mai in urma, rasarind din pamant, la porunca lui Dumnezeu, vor impodobi pamantul care le-a dat nastere. Asadar, pentru ca nimic din acestea nu era pep amant, pe buna dreptate, Scriptura a numit pamantul « netocmit«.
Acelasi lucru il putem spune si despre cer. Nici nu era inca terminat si nici nu primise propria lui podeoaba ; nu era luminat nici de luna, nici de soare si nici incununat cu cetele de stele. Inca nu se facusera acestea. Deci n-ai pacatui fata de adevar daca ai spune ca si cerul era « netocmit«.
Scriptura a mai spus inca si ca pamantul era « nevazut«. Aceasta, pentru doua pricini : sau pentru ca nu era inca omul, cel care avea sa-l priveasca, sau pentru ca era cufundat sub apa, care plutea pe suprafata lui si nu putea sa fie vazut ; ca nu erau inca adunate apele in adunarile lor, pe care, adunandu-le mai pe urma Dumnezeu, le-a numit mari.
Dar ce vrea sa spuna cuvantul « nevazut« ?
Cuvantul « nevazut« arata pe de o parte ceea ce nu se vede cu ochii trupului ; de pilda : mintea noastra ; pe de alta parte arata ceea ce este vazut, datorita naturii lui, dar este escuns de un corp care il acopera ; de pilda : fierul in adancul pamantului.
Socotim ca potrivit acestei din urma insemnari s-a spus despre pamant ca era « nevazut« ; ca era acoperit cu apa. Mai mult, pentru ca nu fusese facuta inca lumina, nu este de mirare ca pamantul sa se gaseasca in intuneric, ca vazduhul, care era deasupra lui, era neluminat, deci, si pentru aceasta pricina, Scriptura a spus ca pamantul era « nevazut«.
Dar cei care falsifica adevarul, cei care nu-si invata mintea sa urmeze Scripturii, ci strica sensul Scripturii dupa voia lor, aceia spun ca prin aceste cuvinte se arata materia.
Aceasta materie, spun ei, prin natura ei, era « nevazuta si netocmita « , era prin ea insasi fara insusiri si lipsita de chip si forma ; aceasta materie a fost luata de Ziditor si El, cu intelepciunea Lui, i-a dat forma, a pus in ea ordine si asa, cu aceasta materie a adis la fiinta pe cele vazute.
Daca materia este nefacuta, urmeaza mai intai ca este de aceeasi cinste cu Dumnezeu si trebuie sa fie invrednicita de aceeasi pretuire. Dar poate fi, oare, o mai mare lipsa de credinta ca aceea de a da materiei celei fara de insusiri, fara de chip, urata in cel mai inalt grad, uratenie nespusa – ca sa folosesc chiar cuvintele acelora – de a da, deci, materiei aceeasi cinstire ca si inteleptului, puternicului si preabunului Creator si Ziditor al universului ? In al doilea rand, daca materia a fost atat de capabila incat sa primeasca toata stiinta lui Dumnezeu – ca aceia compara materia cu puterea lui Dumnezeu, a carei urma nu poate fi gasita – atunci materia este indestulatoare prin ea insasi sa acopere toata puterea de gandire a lui Dumnezeu. Iar daca aceia spun ca materia este inferioara lucrarii lui Dumnezeu, si asa invatatura lor se va preface intr-o blasfemie si mai nesocotita, pentru ca din pricina defectuozitatii materiei Dumnezeu n-ar mai fi putut face si lucra propriile Sale opere.
I-a inselat, insa, slabiciunea firii omenesti. Noi oamneii avem pentru fiecare meserie o materie cu care lucram ; de pilda fierarul lucreaza fierul ; dulgherul, lemnul. Apoi, la aceste meserii, altceva este materia care se lucreaza, altceva este forma dupa care se lucreaza materia si altceva este lucrul sfarsit, potrivit formei pe care mesterul o are inaintea sa. Materia se ia din afara ; forma este potrivit meseriei ; iar lucrul savarsit este o sinteza a celor doua : a formei si a materiei. Si aceia gandesc ca Dumnezeu a facut lumea asa cum face un om o lucrare. Ziditorul, spun ei, a luat lumea din afara Lui, iar intelepciunea Creatorului universului i-a dat lumii forma. Deci, dupa ei, lumea este alcatuita din materia pe care Dumnezeu o avea inaintea Sa – care-si avea existenta in alta parte – si din forma si modelul primite de la Dumnezeu. Din spusele acestea se vede ca ei tagaduiesc participarea integrala a marelui Dumnezeu la crearea lumii ; dupa ei, Dumnezeu a contribuit intr-o mica masura la facerea lumii, ca unul care ar contribui cu ceva pentru facerea unui ospat.
Din pricina josniciei gandurilor lor n-au putut sa vada inaltimea adevarului. Au judecat pe cele dumnezeiesti dupa cele omenesti. Da, aici pep amant, meseriile care au aparut in urma materiei pe care omul o prelucreaza, pentru ca meseriile au fost cerute de nevoile vietii. Lina a fost inainte ; arta de a tese lana a venit pe urma, pentru a implini o nevoie ceruta de firea omeneasca. La fel, lemnul a fost inainte ; timplaria a venit pe urma, transformand de fiecare data lemnul pentru o trebuinta anumita : corabierului ii face vasla ; plugarului, lopata ; ostasului, sulita.
Dumnezeu, insa, inainte de a fi cele ce se vad acum, a gandit si a pornit sa aduca la existenta cele ce nu erau, in acelasi timp a gandit si cum trebuie sa fie lumea si ce forma sa-i dea amteriei, ca sa fie in armonie cu ea. Cerului i-a randuit o natura potrivita cerului, iar formei pamantului i-a dat o substanta proprie si trebuincioasa lui. Focului, apei si aerului le-a dat forma pe care a voit-o si le-a adus la existenta asa cum o cerea ratiunea fiecareia din cele create. A unit intr-o prietenie nesfarmata, intr-o singura unitate si armonie, intreaga lume, alcatuita din diferite parti.
Sa inceteze, dar, plasmuitorii de basme, care din pricina slabiciunii propriilor ganduri masoara cu mintile lor puterea cea de neinteles a lui Dumnezeu, cu neputinta de explicat de limba omeneasca !
« A facut Dumnezeu cerul si pamantul«.
Nu pe jumatate fiecare, ci a facut tot cerul si tot pamantul, in acelasi timp si substanta si forma lor. Ca Dumnezeu nu este descoperitor de forme, este Creator, a creat insasi natura existentelor.
Sa ne spuna, insa, noua aceia cum s-a intalnit una cu alta : puterea activa a lui Dumnezeu si natura pasiva a materiei ? Materia, care oferea un obiect fara forma si Dumnezeu, Care avea stiinta formelor fara materie, pentru ca sa ia de la cealalta ceea ce lipsea fiecaruia : Creatorul sa aiba ceva in care sa-si arate stiinta, iar materia sa lepede uratenia si lipsa de forma ?
Dar despre acestea de ajuns atata.
Sa ne intoarcem la cele ce spuneam la inceput : « Pamantul era nevazut si netocmit«.
Cand Moisi a spus : « Intru inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul«, a trecut sub tacere : apa, aerul, focul si toate acelea care se nasc din aceste elemente, ca acestea erau in univers ca niste completari ale lumii ; dar istoria faceii lumii le-a lasat la o parte, pentru a deprinde mintea noastra cu cercetarea, i-a dat putine date, ca sa mediteze asupra celor care nu s-au spus. Nu s-a spus despre apa ca a facut-o Dumnezeu ; dar a spus ca pamantul era nevazut. Daca era nevazut, atunci gandeste-te singur cu ce voal era acoperit. Nu putea sa-l acopere focul, pentru ca focul este luminos si da mai degraba lumina decat intunecime celor de care se apropie. Nici aerul nu era atunci voalul care acoperea pamantul, ca aerul este transparent si diafan ; primeste chipurile obiectelor vazute si le transmite privirilor celor care se uita la ele. Ramane sa ne gandim ca apa acoperea fata pamantului, pentru ca materia lichida nu fusese inca trimisa la locul sau. Din aceasta pricina pamantul nu era numai « nevazut«, ci si « netocmit«. Ca inca si acum multimea umezelii este o piedica pentru rodirea pamantului. Aceasta era, dar, cauza ca pamantul nu se vedea si era netocmit. Ca netocmire a pamantului este ceea ce-i este propriu ; podoaba lui fireasca, insa, sunt holdele de pe campii, care se clatina ca valurile marii, livezile inverzite, pline cu fel de fel de flori, dealurile acoperite cu verdeata, muntii, cu varfurile lor, umbriti de paduri. Nimic din acestea nu avea inca atunci pamantul, avea, insa, dureri de nastere pentru nasterea tuturor acestora, datorita puterii puse in ea de Creator si astepta doar timpul randuit, ca, la porunca Lui dumnezeiasca, sa scoata la lumina cele zamislite.
« Si intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei«.
Ioan Gura de Aur : Dupa ce Moise a spus : « Si pamantul era nevazut si netocmit « ne arata precis ce « era nevazut si netocmit«, graind : « Si intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei«.
Uita-te aici cat de scurte sunt cuvintele fericitului prooroc ! Nu istoriseste pe larg toate cele create, ci ne-a aratat numai elementele principale ale creatiei ; aminteste numai de cer si de pamant si lasa la o parte pe toate celelealte. Fara sa vorbeasca undeva de crearea apelor , spune : « Si intuneric era deasupra adancului, si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei«. Ca intunericul si adancul apelor acopereau fata pamantului. Invatam, deci, de aici ca tot ce se vedea era adanc de ape acoperit de intuneric si ca era nevoie de un Creator intelept, care sa indeparteze aceasta uratenie si sa infrumuseteze totul…
Vasile cel Mare : Moisi spune : « Si intuneric era deasupra adancului«.
Iarasi alte prilejuri de basme si inceputuri ale unor plasmuiri lipsite de credinta, care rastalmacesc cuvintele Scripturii pentru presupuneri personale !
Dupa cei care nascocesc aceste basme, intunericul nu este, cum e firesc, aerul lipsit de lumina sau locul umbrit de un corp care se interpune sau, pe scurt, un loc lipsit de lumina din orice alta pricina, ci este o putere rea, dar mai bine spus, aceia zic ca intunericul este insusi raul, care-si are inceput in el insusi, dusman si potrivnic al bunatatii lui Dumnezeu. Asa socotesc ei intunericul. Ca spun ei : Daca Dumnezeu este lumina, atunci, potrivit logicii gandirii, intunericul va fi o putere care se impotriveste lui Dumnezeu, nu-si are existenta de la altcineva, ci este un rau nascut din el insusi, intunericul este dusman al sufletelor, creator al mortii, potrivnic al virtutii, isi datoreste luisi existenta, n-a fost facut de Dumnezeu.
Dar acestia se inseala, interpretand gresit cuvintele inspirate ale profetului. Cate invataturi rele si lipsite de dreapta credinta nu s-au plasmuit din rastalmacirea acestor cuvinte scripturistice ? cati lupi cumpliti, care au sfasiat turma lui Dumnezeu, n-au atacat sufletele, luand inceput de la aceste cuvinte ale Scripturii ? Oare nu si marcionitii ? Nu tot de aici si valentinienii ? Nu si urata erezie a maniheilor, pe care, daca ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai pacatui fata de ceea ce i se cuvine.
Pentru ce, omule, fugi departe de adevar, nascocindu-ti singur prilejuri de pierzanie ? Cuvintele Scripturii sunt simple si usor de inteles de toti.
Scriptura spune : « pamantul era nevazut«. Din ce pricina ? Pentru ca il acoperea « adancul«. Dar care este intelesul cuvantului « adanc« ? Inseamna apa multa, al carei fund cu greu se poate ajunge. Stim, insa, ca multe corpuri se vad cand apa este limpede ! Cum dar ? Nu s-a vazut prin apa nici o parte din pamant ? Nu, pentru ca aerul, care se intindea deasupra lui, era neluminat si intunecat. Cand raza soarelui strabate apele, atunci de multe ori arata pietricelele din fundul ei ; dar cand e noapte adanca, cu nici un chip nu se poate vedea ce este sub apa. Deci asa cum spune profetul, pamantul era nevazut, pentru ca deasupra lui era « adancul » , iar acesta era intunecat.
Nici « adancul » nu era o multime de puteri potrivnice, asa cum si-au inchipuit unii, dar nici intunericul nu este o putere conducatoare si rea, care lupta impotriva binelui. Ca doua puteri egale, care se lupta intre ele, se nimicesc un ape alta, ar avea necontenit framantari, iar razboiul dintre ele ar fi fara de sfarsit. Dac auna ar depasi in putere pe cealalta, atunci cea biruita ar fi complet nimicita, iar daca aceia sustin ca lupta intre rau si bine este egala si nu-s nici invingatori si nici invinsi, atunci se ajunge la un razboi fara de sfarsit si la o stare nenorocita continua, iar daca binele, datorita puterii sale, biruie, atunci pentru ce raul nu-i biruit desavarsit ? Iar daca… dar nu mi-i ingaduit sa spun atunci cea biruita ar fi complet nimicita ; iar daca aceia sustin ca lupta intre rau si bine este egala si nu-s nici invingatori si nici invinsi, atunci se ajunge la un razboi fara de sfarsit si la o stare nenorocita continua ; iar daca binele, datorita puterii sale, biruie, atunci pentru ce raul nu-i biruit desavarsit ? Iar daca … dar nu mi-i ingaduit sa spun cate as putea gandi ! Ma minunez, insa, cum nu se spaimanta de ei insisi acesti oameni, cand sunt purtati de mintea lor sa rosteasca niste blasfemii atat de neingaduite !
Nu este, deci, un gand binecredincios sa spui ca raul este facut de Dumnezeu, pentru ca nimic din cele contrarii nu vine de la contrariul sau; nici viata nu naste moarte, nici intunericul nu este inceput al luminii, nici boala nu aduce sanatate; in schimbarile starilor sufletesti schimbarile se fac de la contrarii ; dar la nasteri, cel nascut nu se naste din cineva care are o natura potrivnica lui, ci din cei de aceeasi natura.
Dar pot fi intrebat : Daca raul nu este nici nenascut, nici facut de Dumnezeu, de unde isi are existenta ? Ca nimeni din cei ce vietuiesc nu va spune ca raul nu exista ! Ce sa spunem ?
Raul nu are o existenta vie si insufletita, ci este o stare sufleteasca potrivnica virtutii, din privina ca cei care nu sunt cu luare aminte asupra vietii lor se departeaza de bine.
Nu cauta, dar, raul in afara de tine si nici nu-ti inchipui o natura care sa fie cauza raului, ci fiecare sa se recunoasca pe el inasusi cauza raului care este in el.
Din relele care ni se intampla in viata, pe unele ni le aduce firea noastra omeneasca, de pilda : batranetea si bolile ; altele sunt datorita intamplarii, de pilda : faptele, care, in afara gandului noastru, au cauze straine, adeseori dureroase sau vesele, de pilda : cand gasesti o comoara sapand o fantana sau cand, ducandu-ne la piata, iti iese in cale un caine turbat ; alte rele depind de noi, de pilda : a-ti infrana poftele sau a da frau liber placerilor, a-ti stapani mania sau a bate pec el care te-a suparat, a spune adevarul sau a minti, a fi bland si masurat sau ingamfat si mandru. Peste toate acestea tu esti stapan ! Nu cautainceputurile lor in afara de tine, ci cunoaste ca raul ia inceput din caderile cele din voia ta. Daca raul ar fi fara voia noastra si nu cu voia noastra, atunci n-ar atarna asupra celor ce fac rau atata frica de legi si nici n-ar fi atat de nemiloase pedepsele date de tribunale pe masura faptelor savarsite de raufacatori.
Acestea sa fie cele spuse de mine despre adevaratul rau. Ca boala, saracia, lipsa de slava si moartea si toate cele ce aduc tristete peste oamnei nu merita sa fie catalogate in ceata celor rele, pentru ca cele potrivnice lor nu le numaram intre cele mai mari bunuri. Unele dina ceste rele tin de firea omeneasca, altele sunt chiar de folos multora, cand vin peste ei.
Trecand sub tacere pentru moment orice interpretare alegorica sau intemeiata pe presupuneri, sa aceeptam, urmad voia Scripturii, ideea unui « intuneric«, un intuneric ca atare si neprelucrat.
Mintea, insa, cauta sa stie daca intunericul a fost facut odata cu lumea, daca este mai vechi decat lumina si de ce-i mai vechi ceea ce este mai rau, adica intunericul ?
La aceste intrebari raspundem ca intunericul nu are existenta in sine insusi, ci este aer lipsit de lumina.
Dar ce loc din lume a fost lipsit pe neasteptate de lumina, incat intunericul sa fie peste ape ?
Noi socotim ca daca exista ceva inainte de facerea lumii acesteia materiale si stricacioase, negresit trebuia sa fie lumina. Nici vredniciile ingeresti, nici toate ostile ceresti, pe scurt, nici orice fire spirituala din cele cunoscute sau necunoscute dupa nume si din duhurile slujitoare nu se gaseau in intuneric, ci aveau o stare cuvenita lor, erau in lumina si in toata veselia cea duhovniceasca. Nimeni nu se va impotrivi celor spuse de mine, dar mai ales acela care asteapta, intre fagaduintele bunatatilor, lumina cea mai presus de ceruri, despre care Solomon a spus : « Lumina vesnica pentru cei drepti«, iar apostolul spune : « Multumind cu bucurie Tatalui, Care ne-a invrednicit sa luam parte la mostenirea sfintilor intru lumina«. Daca cei osanditi sunt trimisi in intunericul cel mai de afara, negresit ca cei care au savarsit cele vrednice de lauda se odihnesc in lumina cea mai presus de lume.
Asadar, dupa ce la porunca lui Dumnezeu a fost facut cerul – cerul s-a intins dintr-o data si a cuprins pe cele care se gaseau in interiorul lui, fiind un corp continuu, in stare sa desparta pe cele dinauntru de cele din afara – cerul a intunecat neaparat locul de care s-a despartit, intrerupand lumina din afara.
Trei factori contribuie la facerea umbrei : lumina, corpul si locul neiluminat. Deci intunericul de la inceputul lumii a venit de la umbra corpului ceresc. Ca sa intelegi spusele mele, iti dau un exemplu ! Fa-ti la amiaza zilei in jurul tau un cort dintr-un material des si gros si singur te-ai inchis in intuneric. Tot asa inchipuie-ti si intunericul cel de la inceputul lumii, intuneric nu exista inainte, ci a urmat datorita altor factori.
Acesta era, deci, « intunericul«, despre care Scriptura spune ca « era deasupra adancului », pentru ca partile cele mai de jos ale aerului ating in chip natural suprafetele corpurilor. Atunci apa le acoperea pe toate. De aceea spune Scriptura ca trebuia neaparat ca intunericul sa fie deasupra adancului.
« Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei«.
Ioan Gura de Aur : Ce vrea sa spuna prin aceste cuvinte : « Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei«.
Dupa parerea mea, aceste cuvinte arata ca in ape era o energie plina de viata ; nu era simplu o apa statatoare si nemiscatoare, ci miscatoare, care avea putere de viata in ea. Ca ceea ce-i nemiscator este negresit nefolositor, pec and ceea ce se misca este capabil sa faca multe.
Vasile cel Mare : « Si Duhul lui Dumnezeu, spune Moisi, se purta deasupra apei ».
Moisi vorbeste aici de duhul acesta de pe pamant, adica de miscarea aerului ; si atunci accepta ca scriitorul Cartii Facerii ti-a enumerat partile lumii, ca adica Dumnezeu a facut cerul, pamantul, apa si aerul, iar acesta din urma, in miscare si in curgere ; sau – ceea ce este si mai adevarat, sens acceptat si de cei care au comentat textul aceta inaintea noastra – de Duhul lui Dumnezeu numit cel Sfant, pentru ca Scriptura foloseste pentru Duhul lui Dumnezeu o numire ca aceasta si nimeni altul nu se numeste Duhul lui Dumnezeu decat Duhul cel Sfant, Care complateaza dumnezeiasca si fericita Treime. Iar daca accepti interpretarea aceasta vei avea si un folos mai mare.
Dar cum « se purta« Duhul pe deasupra apei ?
Nu-ti voi spune cuvantul meu, ci al unui barbat sirian, care era tot atat de departe de intelepciunea lumii pe cat era de aproape de stiinta cea adevarata. Acesta spunea ca in limba siriana, cuvantul « se purta« arata mai mult decat cuvantul grec, pentru ca limba siriana este inrudita cu limba ebraica si deci mai apropiata de ceea ce Scripturile au vrut sa spuna. Intelesul acestui cuvant ar fi urmatorul : Cuvantul « se purta«, spuen el, se interpreteaza prin : « incalzea si dadea viata apelor«, dupa chipul gainii, care cloceste sid a putere de viata oualor. Acesta este intelesul, spune sirianul, pe care il au cuvintele : « Duhul se purta«, adica pregatea apele pentru nasterea vietii. Incat din acest text se poate vedea ce se cauta de unii, anume ca nici Duhul cel Sfant nu este lipsit de putere creatoare.
« Si a zis Dumnezeu : Sa se fac lumina. Si s-a facut lumina«.
Ioan Gura de Aur : « Si a zis Dumnezeu : Sa se fac lumina. Si s-a facut lumina«.
A spus si s-a facut. A poruncit, intunericul a fost alungat si lumina a fost adusa. Ai vazut putere nespusa ? Dar cei incurcati cu ratacirea ereziei nu iau aminte la sirul celor spuse, nici nu asculta pe fericitul Moise, care a spus : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul« si apoi a adaugat : « Si pamantul era nevazut si netocmit«, pentru ca era acoperit de intuneric si de ape – ca asa hotarase Stapanul dintru inceput sa se faca pamantul – ci spun ca materia a preexistat si a preexistat si intunericul. Ce nebunie ar putea fi, oare, mai mare ca aceasta ? Auzi ca « la inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul« si ca a facut pe cele ce nu sunt si mai spui ca a preexistat materia ? Care om cu mintea intreaga ar indura una ca aceasta ? Este, oare, om Creatorul, ca sa aiba nevoie de o materie preexistenta, pentru a-si arata arta sa ? Este Dumnezeu ! Lui i se pleaca toate, creeaza cu cuvantul si cu porunca. Iata ! A spus numai si a fost adusa la fiinta lumina si a si plecat intunericul.
Vasile cel Mare : « Si a zis Dumnezeu : Sa se fac lumina !«.
Cel dintai cuvant al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit intunericul, a pus capat tristetii, a veselit lumea, a adus dintr-odata, peste toti si peste toate, priveliste vesela si placuta. S-a aratat cerul, care mai inainte era acoperit de intuneric, tot cu atata frumusete pe cat o marturisesc si astazi ochii noastri. Vazduhul s-a umplut de lumina ; dar, mai bine spus, vea atarnata in el chiar lumina in intergime, care trimitea pretutindeni, pana la marginile vazduhului, iutile impartiri ale stralucirii ei. In sus, lumina ajungea pana la eter si cer ; in latime, lumina, intr-o clipita de vreme, lumina toate partiel pamantului : partea de miazanoapte, de miazazi, de rasarit si de apus. Asa este natura luminii ; fina si diafana ; n-are nevoie de o durata de timp ca sa strabata aerul. Dupa cum privirile noastre n-au nevoie de timp, ca sa ajunga pana la obiectele pe care vrem sa le vedem, tot asa si razele luminii cuprind iute pe toate pana la marginile vazduhului, atat de iute incat nu-ti poti imagina o durata de timp mai scurta.
Dupa ce a fost facuta lumina, a fost ei eterul mai placut, iar apele au ajuns mai luminoase ; nu primeau numai stralucirea luminii, ci trimiteau si ele in schimb reflexul luminii, sarind din apa, din toate partile, stralucirile ei. Cuvantul dumnezeiesc le-a facut pe toate nespus de placute si nespus de pretioase. Dupa cum cei care arunca untdelemn in adancul marii lumineaza locul in care au aruncat untdelemnul, tot asa Facatorul universului, aruncand glas in lume, a pus dintr-o data in lume frumusetea luminii.
« Sa se fac alumina !«
Si porunca s-a facut fapta. Si s-a facut o substanta, decat care mai placuta spre desfatare nici nu era cu putinta s-o nascoceasca mintea omeneasca. Cand spunem glas, cuvant sau porunca a lui Dumnezeu, nu intelegem prin cuvantul dumnezeiesc sunetul scos de organele vocale, nici aerul lovit de limba, ci socotim ca ia forma de prunca sensul dat de vointa lui Dumnezeu, pentru a fi inteles usor de cei carora se adreseaza.
« Si a vazut Dumnezeu ca lumina este frumoasa«.
Vasile cel Mare : Ce lauda vrednica am mai putea aduce noi luminii, cand ne-a luat-o inainte marturia Creatorului, ca lumina este frumoasa ! La noi, oamenii, ratiunea noastra lasa ochii sa judece frumoasul si nu spune altceva decat atat cat marturiseste simtul vazului. Iar daca frumusetea trupeasca se datoreste simetriei madularelor, a unora fata de altele si a culorii pielii, cum se poate vorbi, oare, de frumusetea luminii, cand natura luminii este simpla si la fel in toate partile ei ? Sau poate frumusetea luminii nu sta in partile care o alcatuiesc, ci in marturia pe care ea o da ochilor nostri ca e placuta si nesuparatoare ? E la fel ca si aurul ; nu e frumos datorita simetriei partilor lui, ci culorii lui ; ca atrage privirile si are aspect placut. Luceafarul de seara, apoi, este foarte frumos, nu pentru ca are partile lui proportionale, ci pentru ca este nesuparatoare si placuta stralucirea pe care o trimite privirilor noastre. In afara de asta, judecata lui Dumnezeu despre frumusetea luminii n-a privit numai aspectul ei placut pe care il da ochilor, ci a avut in vedere si folosul ei de mai tarziu. Ca nu erau inca ochi care sa judece lumina.
« Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric«.
Ioan Gura de Aur : Ce inseamna « a despartit« ? A dat fiecaruia un loc propriu, a randuit fiecaruia un timp potrivit.
Si cand a facut aceasta, atunci a pus fiecaruia numele ce i se potrivea : « Si a numit Dumnezeu lumina zi si intunericul l-a numit noapte«.
« Si a numit Dumnezeu lumina zi si intunericul l-a numit noapte«.
Dar trebuie neaparat sa va spun si cuvintele pe care putin mai inainte le-am lasat la o parte. Dupa ce dumnezeiasca Scriptura a spus : « Sa se faca lumina si s-a facut lumina«, a adaugat : « Si a vazut Dumnezeu ca lumina este frumoasa«.
Priveste-mi, iubite, si aici, cat de mare este pogoramantul cuvintelor. Ce ? Nu stia, oare, Dumnezeu ca lumina este frumoasa inainte de a o face ? Trebuia sa vada Creatorul frumusetea ei, dupa ce lumina fusese adusa la fiinta ? Care om cu mintea intreaga ar putea spune aceasta ? Daca un om, care are o meserie oarecare, stie la ce are sa foloseasca un lucru facut de el mai inainte de a-l face si mai inainte de a-i da forma cuvenita, apoi cu mult mai mult Creatorul universului, Care cu Cuvantul le-a adus pe toate de la nefiinta la fiinta, stia ca lumina este frumoasa, chiar mai inainte de a o crea.
Dar atunci pentru ce a folosit Moise aceste cuvinte ?
Acest fericit prooroc le-a folosit pagorandu-se la chipul in care oamenii vorbesc is gandesc de obicei. Dupa cum oamenii, dupa ce fac un lucru oarecare cu multa luare aminte, cand ajung la capatul muncii lor si pun la proba lucrul facut, lauda ce au savarsit, tot asa si dumnezeiasca Scriptura pogorandu-se la slabiciunea intelegerii noastre a spus intai : « Si a vazut Dumnezeu ca lumina este frumoasa«, apoi a adaugat : « Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric, si a numit Dumnezeu lumina zi si intunericul l-a numit noapte«. A impartit fiecaruia locul sau propriu, fixandu-le de la inceput unele hotare, pe care sa le pazeasca mereu neimpiedicat. Si orice om cu judecata poate vedea ca de atunci si pana acum nici lumina n-a depasit propriile ei hotare si nici intunericul n-a calcat randuiala sa, facand amestec si tulburare. E indestulator numai acest lucru ca sa-i fac ape cei ce vor sa se indaratniceasca sa asculte si sa se supuna cuvintelor dumnezeiestii Scripturi, sa imite si ei randuiala acestor stihii, a luminii si a intunericului, care pazesc neimpiedicat drumul lor si nu depasesc masurile proprii, ca-si cunosc propria lor natura.
Vasile cel Mare : « Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric«.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a facut sa nu se amestece lumina cu intunericul, ci sa stea separate una de alta. Le-a departir si le-a separat foarte mult una de alta.
« Si a numit Dumnezeu lumina zi, si intunericul l-a numit noapte«.
Acum, dupa ce a fost facut soarele, este zi cand vazduhul este luminat de soare si cand soarele straluceste in emisfera de deasupra pamantului ; este noapte cand soarele ascunzandu-se face umbra pamantului. Atunci, la inceput, ziua si noaptea nu se datorau miscarii soarelui, ci se facea zi si urma noapte, cand se revarsa lumina aceea care a fost facuta la inceput si cand se retragea potrivit masurii randuite de Dumnezeu.
Ioan Gura de Aur : Apoi dupa ce a dat fiecaruia un nume, le strange pe amandoua la un loc si zice : « Si a fost seara si a fost dimineata, zi una«.
A numit o zi sfarsitul zilei si sfarsitul noptii, ca sa fie o ordine si un sir in cele vazute, si ca sa nu fie nici un amestec.
Si putem sti, invatati fiinde de Duhul cel Sfant prin gura acestui fericit profet, ce lucruri au fost create in ziua intaia si ce lucruri in celelalte zile. Si aceasta este tot un pogoramant al iubitorului de oameni Dumnezeu.
Nu putea, oare, mana Lui cea atotputernica si nesfarsita Lui intelepciune sa aduca la fiinta pe toate intr-o singura zi ? Dar pentru ce spun eu o singura zi ? Putea sa le aduca intr-o clipita ! Dar pentru ca Dumnezeu n-a adus la fiinta pentru trebuinta Lui nimic din cele ce sunt – ca El n-are nevoie de nimic, fiind desavarsit, si a facut totul din pricina iubirii Sale de oameni si a bunatatii Lui – pentru aceea le creeaza treptat, iar prin gura fericitului profet ne invata lamurit despre cele ce s-au facut, pentru ca, stiindu-le bine, sa nu cadem in greselile celor ce judeca manati de ganduri omenesti. Daca chiar asa stand lucrurile, mai sunt unii care spun ca toate cele din lume s-au facut de la sine, ce n-ar fi indraznit cei care se straduiesc sa spuna si sa faca totul impotriva propriei lor mantuiri, daca Dumnezeu nu s-ar fi folosit de un atat de mare pogoramant si invatatura ?
Vasile cel Mare : « Si s-a facut seara si s-a facut dimineata, zi una«.
Seara este hotarul comun dintre zi si noapte, iar dimineata este vecinatatea noptii cu ziua. Asadar, ca sa dea zilei onoarea de a fi fost facuta inainte, Scriptura a vorbit mai intai de sfarsitul zilei, apoi de sfarsitul noptii, pentru ca zilei ii urmeaza noaptea. Starea in lume, inainte de facerea luminii, nu era noaptea, ci intunericul ; noapte s-a numit atunci cand Dumnezeu a despartit intunericul de zi si intunericul a primit numire noua, ca sa se deosebeasca de zi.
« Si s-a facut seara si s-a facut dimineata«, adica durata nei zile si a unei nopti. Scriptura nu le-a numit inca zi si noapte, ci le-a numit pe amandoua cu numele partii mai principale. Acest obicei il vei gasi in toata Scriptura ; in masura timpului, Scriptura numara zilele, nu si noptile impreuna cu zilele. « Zilele anilor mei«, spune psalmistul ; iar Iacov : « Zilele vietii mele, putine si rele« ; si iarasi psalmistul : « Toate zilele vietii mele«. Incat cele spuse acum de Scriptura, facand istorie, a ajuns lege pentru timpurile de mai tarziu.
« Si s-a facut seara si s-a facut dimineata, zi una«.
Pentru ce n-a spus : « ziua intai«, ci : » zi una» ? Doar era firesc sa o numeasca : « ziua intai«, ca avea sa-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru ca era in fruntea celor ce vin dupa ea.
A spus « una«, sau pentru ca voia sa determine masura zilei si a noptii, unind timpul zilei si al noptii, ca sa plineasca durata celor douazeci si patru de ore ale unei zile care cuprinde negresit si ziua si noaptea, incat chiard aca din pricina schimbarilor mersului soarelui se intampla ca o zi sa aiba mai multe ore ca cealalta, totusi durata celor doua, a zilei si a noptii, sa se inscrie in timpul destinat lor ; ca si cum Moisi ar fi spus : » zi una» este durata unei zile, masura celor douazeci si patru de ore ; sau pentru ca invartirea cerului de la un semn pana la acelasi semn se face intr-o singura zi, incat ori de cate ori este seara si dimineata in lume, potrivit invartirii soarelui, aceasta invartire nu se face in mai mult timp, ci atat cat se implineste durata unei zile ; sau mai adevarata este explicatia transmisa in cuvintele cele de taina, ca Dumnezeu, Cel Ce a facut timpul, a pus timpului masuri si semne : durata zilelor ; si masurand timpul cu saptamana, porunceste ca saptamana sa se invarta mereu in ea insasi, pentru a numara miscarea timpului ; iar pe saptamana sa o implineasca « ziua cea una«, intorcandu-se spre ea insasi de sapte ori ; si aceasta intoarcere este in forma de cerc, ca incepe intr-un punct si se sfarseste in acelasi punct. Aceeasi insusire o are si veacul ; se intoarce spre el insusi si niciodata nu se sfarseste. Aceasta este pricina ca inceputul timpului n-a fost numit de Scriptura « ziua intai«, ci : « zi una«, ca si din numirea ei sa se vada inrudirea cu veacul. In chip propriu si natural, ziua intai a fost numita « una« pentru a arata unicitatea veacului ; ca veacul nu are partasie cu altceva. Daca Scriptura ne vorbeste de « multe veacuri«, dar nici in acele locuri « veacul« nu este numarat cel dintai, cel de al doilea, nici cel de al treilea ; in aceste locuri ni se arata mai degraba deosebiri de situatii si de felurite lucruri, dar nu circumscrieri, sfarsituri si succesiuni de veacuri. Ca spune Scriptura : « Ziua Domnului cea mare si luminata« ; si iarasi : « Pentru ce cautati ziua Domnului ? Aceea este intuneric si nu lumina«. Negresit « intuneric« celor vrednici de intuneric. Scriptura cunoaste si ziua cea neinserata, cea continua, cea fara de sfarsit, pe care psalmistul a numit-o « a opta«, pentru ca se afla in afara acestui timp saptamanal. Incat fie de zici « zi«, fie de zici « veac«, vei exprima aceeasi idee. Daca ai numi « zi« starea aceea, una este si nu multe ; iar daca mintea noastra spre viata ce va sa fie, a numit « una« icoana veacului, parga zilelor, pe cea de o varsta cu lumina, sfanta duminica, cea cinstita cu invierea Domnului.
eplatnemiscat 