- Si a zis Dumnezeu: „Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa desparta ape de ape!” Si a fost asa.
Ioan Gura de Aur : « Si a zis Dumnezeu : Sa se faca tarie in mijlocul apei, si sa fie despartind apa de apa«.
Uita-mi-te aici, iubite, la inlantuirea invataturii. Dupa ce Moise ne spusese mai inainte ca dupa facerea cerului si a pamantului « pamantul era nevazut si netocmit« si pentru ca ne-a adaugat si pricina, – ca era nevazut, pentru ca era acoperit de intuneric si de ape – ca apa si intuneric era peste tot si nimic altceva – dupa ce ne mai spusese ca la porunca Stapanului a fost adusa la fiinta lumina si s-a facut despartire intre lumina si intuneric, iar lumina a primit numele de zi si intunericul numele de noapte, vrea acum sa ne invete iarasi ca dupa cum Dumnezeu, aducand pe lume lumina, a despartit intunericul si a pus fiecaruia un nume potrivit, tot asa la porunca Lui a despartit si multimea de ape.
Ce inseamna cuvintele « Sa se faca tarie« ?
Este ca si cum ar spune cineva cu glas omenesc : Sa se puna intre ele un zid, o ingraditura, care sa desparta apele.
Si ca sa cunoasti marea ascultare a stihiilor si covarsitoarea putere a Creatorului, Moise a spus : « Si s-a facut asa«. A spus numai si fapta a si urmat.
Vasile cel Mare : « Si a zis Dumnezeu sa se faca tarie in mijlocul apei si sa se desparta apa de apa«.
Ieri am auzit cuvintele lui Dumnezeu : » Sa se faca lumina», iar astazi : » Sa se faca tarie». Dar se pare ca au ceva mai mult cuvintele de acum, n-au ramas la o simpla porunca, ci au aratat si pricina pentru care se cerea facerea tariei : » Ca sa se desparta apa de apa».
Dar, mai intai, sa ne intoarcem putin in urma si sa cercetam in ce chip vorbeste Dumnezeu. Oare asa cum vorbim noi ? Se face mai intai in mintea lui Dumnezeu o intiparitura care vine de la lucrurile din afara, apoi, dupa ce si le-a inchipuit, alege din cele ce are in minte pe acelea ce-I sunt proprii si apropiate si le formuleaza ? Apoi da organelor vocale cele gandite si asa, cu ajutorul aerului, prin miscarea articulata a vocii, face cunoscuta gandirea ascunsa in El ? Oare nu e basm sa spui ca Dumnezeu are nevoie de atata trecre de timp pentru a-Si arata gandurile Sale ? Nu-i mai cucernic, oare, sa spui ca vointa dumnezeiasca si cel dintai impuls al miscarii spirituale este Cuvantul lui Dumnezeu ? Scriptura Il infatiseaza pe larg, ca sa arate ca Dumnezeu nu numai ca a voit sa faca lumea, ci si ca a adus-o la existenta cu un colaborator. Ca Scriptura putea continua sa spuna despre toate, asa cum a spus la inceput : « La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul« ; apoi : » A facut lumina» ; apoi : » A facut taria». Dar iata ca Scriptura Il arata pe Dumnezeu poruncind si vorbind ; si fara sa o spuna, arata ca Cel Caruia Ii porunceste si-I vorbeste. Scriptura procedeaza asa, nu pentru ca ne-ar pizmui de L-am cunoaste, ci vrea sa ne inflacareze dorul de cunoastere prin semnele si indicatiile pe care ni le da despre un lucru de taina. Da, un lucru pe care-l dobandesti cu truda il primesti cu bucurie si-l pastrezi cu placere ; dar cel pe care-l dobandesti iute, il dispretuiesti cu usurinta. De aceea Scriptura ne apropie incetul cu incetul, pe o oarecare cale si cu randuiala, de ideea Unuia-Nascut.
Totusi firea cea fara de trup nu avea nevoie de cuvant rostit cu vocea, pentru ca chiar cele pe care le gandea puteau fi transmise Colaboratorului. Atunci pentru ce aveau nevoie de cuvant cei care puteau sa-si impartaseasca unul altuia gandurile ? Vocea este pentru auz, iar auzul pentru voce. Iar acolo unde nu-i aer, nici limba, nici ureche, nici canal intortochiat care sa duca sunetele la creier, acolo nu-i nevoie nici de cuvinte, ci, precum s-ar putea spune, insesi gandurile cele din inima se prefac in vointa.
Deci, asa cum spuneam mai inainte, Scriptura, pentru a destepta mintile noastre spre cautarea persoanei careia i-au fost spuse cuvintele a luat, cu intelepciune si cu dibacie, forma aceasta de exprimare.
In al doilea rand, trebuie sa cercetam daca « taria« aceasta, care a fost numita si e acer, este alt cer decat cerul care s-a facut la inceput ; in scurt, daca sunt doua ceruri.
Cei care au filozofat despre cer ar voi mai degraba sa li se taie limbile decat sa accepte acest lucru ca adevarat. Acesti filozofi presupun ca exista un singur cer si acesta nu este de asa natura ca sa i se mai adauge un al doilea sau un al treilea sau mai multe ceruri, deoarece, dupa cum gandesc ei, toata substanta cerului a fost folosita la alcatuirea unui singur cer. Cerul, spun ei, este un singur corp, care se misca circular, si acesta este merginit ; daca substanta pentru facerea cerului s-a intrebuintat la primul cer, atunci n-a mai ramas nimic pentru facerea celui de al doilea sau celui de al treilea. Acestea isi inchipuie cei care dau Creatorului pentru facerea lumii o materie necreata. Sunt purtati de la cel dintai basm nascocit de ei la minciuna care urmeaza. Noi le cerem inteleptilor eleni sa nu ne ia in ras pe noi inainte de a se pune ei de acord unii cu altii. Ca sunt intre filozofi unii care sustin ca sunt nenumarate ceruri si lumi ; sunt altii, insa, care cauta sa vadeasca netemeinicia ideilor acelora, folosind argumente mai puternice si demonstratii geometrice constrangatoare, spunand ca nu este substanta pentru alt cer decat pentru unul. Noi vom rade, insa, si mai mult de palavrageala lor geometrica si mestesugita ; ei vad doar ca aceeasi cauza da nastere basicilor de apa, la una sau mai multe, dar se indoiesc de existenta mai multor ceruri ; se indoiesc ca puterea creatoare a lui Dumnezeu ar fi indestulatoare sa aduca mai multe ceruri la existenta. Cand ne gandim la covarsitoarea putere a lui Dumnezeu, socotim ca taria si maretia acestor ceruri nu se deosebesc intru nimic de basicile de apa pe care le fac izvoarele. Deci, cuvantul filozofilor care spun : » e cu neputinta» ni se pare de ras si de batjocura. Atat de departe suntem de a ne indoi de existenta unui al doilea cer, incat cautam si pe al treilea, de a carui privire a fost invrednicit fericitul Pavel ; iar plasmistul, cand vorbeste de « cerurile cerurilor«, ne face sa ne gandim la mai multe ceruri. Aceste ceruri n-ar fi cu nimic mai ciudate decat cele sapte cercuri, in care, dupa cum marturisesc toti filozofii, se poarta cele sapte planete, care sunt si varate unul in altul, in chipul vaselor puse unele in altele. Iar aceste planete, spunei, pentru ca se misca contrar miscarii intregului cer, prin despicarea eterului, scot un sunet atat de placut si armonios, incat intrece dulceata cantecelor. Cand li se cere celor ce sustin acestea sa fie confirmate de simturi spusele lor, ce spun ? Spun ca noi, fiind obisnuiti de la inceput, de cand ne-am nascut, cu sunetul acela, din indelungata lui auzire nu-l mai simtim acum, asa cum fierarii nu mai simt zgomotul din fierarii, pentru ca li se bate mereu cu ciocanul in urechi. A combate sofisticaria si slabiciunea ideilor lor, pe care toti le descopera cum le aud, nu este treaba unui barbat, nici a unui om care stie sa-si crute timpul, nici a unuia care se gabdeste la puterea de judecata a ascultatorilor sai.
Dar sa lasam ideile filozofilor profani pe seama celor din afara de Biserica, iar noi sa ne intoarcem la invatatura Bisericii.
S-a spus de unii din cei dinaintea noastra ca in textul acesta al Scripturii nu e vorba de facerea unui al doilea cer, ci este o talcuire a celui dintai cer ; ca Scriptura, la inceput, a vorbit pe scurt de cer si de pamant, iar aici ni se arata mai pe larg chipul in care a fost facut fiecare. Eu, insa, spun ca deoarece s-a dat celui de al doilea cer si alt nume si o intrebuintare deosebita, acesta este alt cer decat cel facut la inceput, de o natura mai tare, caruia i s-a dat si o intrbuintare deosebita in univers.
- A facut Dumnezeu taria si a despartit Dumnezeu apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei.
Ioan Gura de Aur : « Si a facut Dumnezeu taria, si a despartit Dumnezeu intre apa care era sub tarie si intre apa care era deasupra tariei«.
Dupa ce s-a facut taria, Dumnezeu – spune Moise – a poruncit ca o parte din ape sa se poarte sub tarie, iar alta parte sa fie de spatele tariei.
Dar ar putea sa ma intrebe cineva : Ce este taria ? Este, oare, apa condensata, aer concentrat sau alta substanta ?
Orice om care gandeste bine n-ar putea sustine una sau alta. De aceea se cuvine ca, plini de pricepere, sa privim cele spuse de Sfanta Scriptura si, nedepasind hotarele firii noastre, sa nu cercetam cele mai presus de noi, ci numai aceasta sa stim si sa retinem ca la porunca Stapanului a fost adusa la fiinta taria, care face despatire de ape, asa ca unele sunt jos, iar altele sus.
Vasile cel Mare : « Si a zis Dumnezeu : Sa se faca tarie in mijlocul apei si sa se desparta ape de ape. Si a fost asa. Si a facut Dumnezeu taria si a despatit Dumnezeu apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei«.
Dar inainte de a ne ocupa de intelesul celor scrise in Scriptura, sa destramam cele spuse de altii impotriva acestora.
Aceia ne intreaba : Daca este sferic corpul tariei, asa cum il vede privirea noastra, iar apa este curgatoare si aluneca in jos imprejurul locurilor inalte, cum poate apa sa stea pe suprafata boltita a tariei ?
Ce le vom raspunde la aceasta obiectie ?
Daca un lucru se vede in spre noi rotund in partea sa concava, nu trebuie neaparat sa suprafata lui exterioara sa fie sferica si nici ca intregul corp sa fie rotund si alunecos, mai ales ca vedem boltile de piatra ale bailor si constructiile locuintelor in forma de pestera au in interior o forma semicirculara, dar acoperisurile de sus sunt adesea palne. Deci, pentru cele spuse, nici cei ce sunt impotriva noastra sa nu-si faca griji si nici noua sa nu ne mai faca suparari, spunand ca in cele de sus nu se poate tine apa.
In continuare ar trebui sa spun care este natura « tariei« si pentru care pricina a fost pusa sa desparta apele. Cuvantul « tarie« este folosit de obicei in Scriptura pentru cele ce au o tarie covarsitoare. De pilda cand spune : » Domnul este taria mea si scaparea mea» ; si : » Eu am intarit stalpii lui» ; si : » Laudati-L pe El intru taria puterii Lui» . Invatatii profani numesc corp tare, corpul care este solid si plin, in opozitie cu corpul matematic ; corpul matematic isi are existenta numai in dimensiuni are si rezistenta. Scriptura obisnuieste sa numeasca « tarie« ceea ce este tare si rezistent ; de multe ori foloseste acest cuvantdespre aerul condensat, ca atunci cand spune : »Eu Cel Ce intaresc tunetul». Scriptura a numit tarie a tunetului taria si rezistenta vantului care se opreste in cavitatile norilor ; si pentru ca se rupe silnic de acolo, da nastere zgomotului tunetului. Si aici, dar, socotim ca acest cuvant a fost pus pentru a arata o natura tare, in stare sa tina apa, care aluneca si se imprastie usor.
Dar pentru ca, dupa conceptia comuna, se pare ca « taria« isi are nasterea din apa, nu trebuie sa se creada ca taria este asemenea cu apa inghetata sau cu materia aceea care-si are originea din strecurarea unei materii lichide, care este piatra de cristal, despre care se spune ca ia nastere printr-o presiune foarte mare a apei, sau ca taria este asemenea pietrei stravezii, care se formeaza in mine ; ca piatra aceasta este luminoasa si de o claritate deosebita ; daca este gasita in starea ei naturala, fara sa fie mancata de vreo rosatura, iar adancul ei fara sa fie strabatut de vinisoare, se pare ca are aproape transparenta aerului.
Noi nu asemanam « taria« cu nici una dina ceste materii. Intr-adevar, a avea despre cele ceresti niste idei ca acestea inseamna a fi copil si a avea mintea usoara. Deci, nici daca toate elementele sunt in toate cele din lume : focul in pamant, aerul in apa si asa mai departe, nici daca nici unul din elementele acestea, care ne cad sub simturi, nu este curat si neamestecat fie cu un element intermediar fie cu unul contrar, totusi noi nu acceptam sa se spuna ca « taria« este facuta din una dina ceste substante simple sau din amestecul lor, pentru ca suntem invatati de Scriptura sa nu lasam mintea noastra sa-si inchipuie ceva dincolo de cele ce ne sunt ingaduite.
Sa nu ne scape nici aceea ca Scriptura, dupa ce a spus ca Dumnezeu a poruncit : « Sa se faca tarie«, n-a spus simplu : « Si s-a facut tarie«, ci : « Si a facut Dumnezeu taria« si iarasi : « A despartit Dumnezeu«.
Surzilor, auziti ! Orbilor, vedeti ! Si cine este surd, daca nu acela care nu aude, cand Duhul Sfant striga cu glas atat de mare ? Si cine este orb, daca nu acela care nu vede dovezile atat de lamurite despre Unul-Nascut ?
« Sa se faca tarie« este glasul cauzei primare. « A facut Dumnezeu taria« este marturia Puterii facatoare si creatoare.
Dar sa ne intoarcem spre a continua talcuirea. « Sa se desparta apa de apa«.
Dupa cat se pare, revarsarea apelor este fara de hotar ; acoperea din toate partile, cu valurile ei, pamantul si era suspendata pe deasupra lui ; astfel apa depasea in volum pe toate celelalte elemente. De aceea, Scriptura a numit-o mai inainte « adanc«, pentru ca apa inconjura din toate partile pamantul. Negresit, nimeni dintre voi, dintre cei foarte ascutiti la minte, dintre cei care privesc cu patrundere aceasta substanta, care trece si curge, nu va osandi spusele mele, ca as fi formulat ipoteze imposibile si false, si nici nu-mi va cere sa arat ce punct de sprijin a avut firea apelor. Vor fi de acord si cei ce sunt impotriva spuselor mele, ca pricina care face ca pamantul, care este mai greu deca tapa, sa stea suspendat in mijlocul universului, tot aceea, negresit, face ca si acea cantitate enorma de apa, care prin firea ei are tendinta de a curge in jos si a se rasopandi in chip egal in toate partile, deci, aceeasi pricina va face ca apa sa ramana imobila in jurul pamantului.
Asadar, apa, care este fara de hotar, era revarsata de jur imprejurul pamantului ; si apa nu er ape masura pamantului, ci il intrecea de multe ori, pentru ca Marele Mester, prevazand dintru inceput cele ce aveau sa fie, a randuit cele dintai pentru trebuinta celor care vor veni pe urma.
Dar pentru ce era nevoie sa fie atat de multa apa ?
Focul este de neaparata trebuinta universului, nu numai pentru buna randuiala a celor de pep amant, ci si pentru desavarsirea universului. Ca universul ar fi fost mutilet daca i-ar fi lipsit unul din cele mai mari si mai insemnate elemente. Dar aceste doua elemente – apa si focul – sunt potrivnice intre ele, unul distruge pe celalalt ; focul distruge apa, cand o intrece in putere ; apa distruge focul, cand il acopera cu multimea ei. Trebuia, dar, sa nu fie lupta intre ele, dar nici lipsa lor completa sa fie pricina pentru pieirea universului. Dumnezeu, purtand de grija de univers, a randuit ca apa sa fie intr-o cantitate atat de mare, incat, desi mistuita de puterea focului, sa se poata intinde pana la marginile randuite ei la facerea lumii. Asadar, Cel Ce a asezat pe toate cu cumpana si cum asura – ca dupa cum spune Iov : » la El sunt numarate si picaturile de ploaie» – stia cat timp i-a randuit lumii spre dainuire si cat de multa hrana sa-i fie data focului. Aceasta-i pricina belsugului de ape la facerea lumii.
Cat priveste necesitatea focului, nimeni nu-i atat de strain de toate cele ce se petrec in lume, incat sa mai aiba nevoie sa-l invat ratiunea sa. Ca nu numai toate meseriile, care intretin viata, au nevoie de lucrarea focului, adica tesatoria, cizmaria, zidaria si plugaria, dar nici odraslirea pomilor, nici coacerea roadelor, nici nasterea vietatilor celor de pep amant si celor din apa, nici hrana acestora n-ar fi fost cu putinta sa se faca la inceput si nici n-ar fi durat cu vremea, daca n-ar fi fost caldura. Asadar, crearea focului este de neaparata trebuinta atat pentru alcatuirea cat si pentru dainuirea celor ce au fost facute. Este necesar si de belsug de apa, pentru ca focul o consuma neincetat si neaparat.
Uita-te de jur imprejur peste toata faptura si vei vedea ca puterea caldurii domneste in toate cele ce se nasc si pier. De aceea este multa apa revarsata pep amant, intinsa dincolo de tarmurile care se vad, da inca insamantata si in adancurile pamantului. Ca din pamant este belsugul de izvoare, scurgerile de ape din mai multe locuri in puturi, curgerea raurilor, a puhoaielor si a celor ce sunt pururea curgatoare ; toate, ca sa fie pastrata apa in multe si felurite viterii.
Din partile de rasarit si miazanoapte curge raul Ind, cel mai mare dintre toate fluviile, dupa cum scriu geografii ; din partile de mijloc ale Anatoliei, fluviile Bactru, Hoaspe si Araxe, din care se desprinde Tanais, care se varsa in lacul Meotis ; pe langa aceste rauri, raul Fasis, care izvoraste din muntii Caucazului, si nenumarate alte rauri dinspre partile de nord, care se varsa in Pontul Euxin. In partile dinspre miazazi si apus, de sub muntele Pirineu, raurile Tartes si Istru, dintre care primul se varsa in marea cea de dincolo de coloane, iar Istru curge prin Europa si se varsa in Pont. Dar pentru ce mai e nevoie sa enumar raurile care izvorasc din muntii Ripe, care sunt dincolo de cele mai adanci parti ale Scitiei ? Dintre acestea ar fi Rodan si nenumarate alte rauri, pe care merg corabii ; acestea uda partile apusene ale galilor, celtilor si ale barbarilor din vecinatatea lor ; toate se varsa in oceanul de apus. Alte rauri dinspre miazazi, prin Etiopia ; unele vin spre Marea noastra, altele isi varsa apele in marea care este in afara marii navigabile : Egon si Nise, cel numit Hremete ; in afara de acestea Nilul, care nici nu seamana cu celelalte rauri atunci cand acopera Egiptul ca o mare. Astfel, pamantul locuit de noi este inconjurat de apa, imbracat cu oceane mari si udat de nenumarate rauri pururea curgatoare, datorita intelepciunii Celui Ce a randuit ca apa, vrasmasa foscului, sa fie greu de nimicit.
Va fi, insa, un timp cand toate vor fi arse prin foc, dupa cum zice Isaia in cele pe care le spune catre Dumnezeul universului : » Cel Ce spune adancului : Pustii-te-vei si toate raurile tale le voi usca».
Deci, aruncand intelepciunea cea nebuna, primeste impreuna cu noi invatatura cea adevarata, simpla la cuvant, dar fara de greseala in ce priveste cunostinta…
Pentru aceasta « sa se faca tarie in mujlocul apei si sa se desparta apa de apa«.
Am spus ce inseamna in Scriptura cuvantul « tarie«. Scriptura nu numeste « tarie« substanta rezistenta si tare, care are greutate si este solida, ca pamantul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire, dar din pricina ca substanta celor care stau deasupra pamantului este fina si rarefiata si nu-i perceputa de nici unul din simturile noastre, substanta aceasta s-a numit « tarie«, in comparatie cu substantele foarte fine, care nu pot fi sesizate de simtirea noastra.
Gandeste-te la un loc care desparte umezeala! Acest loc duce in sus ce este fin si purificat si lasa jos tot ce este des si pamantesc ; aceasta, ca sa se pastreze de la inceput pana la sfarsit aceeasi buna intocmire a vazduhului, micsorandu-se in parte umezeala.
Tu nu crezi in multimea apei de la inceputul lumii, dar nu te uiti la multimea caldurii care, chiar cand este mica, are mare putere de a nimici umezeala. Caldura trage la sine umezeala, asa cum face ventuza, apoi face sa dispara umezeala, pe care a atras-o, dupa chipul flacarii lumanarii ; flacara, prin festila lumanarii, trage spre ea hrana ce-i este pusa inainte si o preface iute in fum.
Cine se indoieste ca eterul nu este fierbinte si arzator ? Daca focul n-ar fi fost tinut de hotarul constrangator al Creatorului lui, ce l-ar fi oprit sa nu aprinda pe toate si sa le arda in continuare, nimicind totodata si umezeala din toate cele ce exista ?
De aceea este apa in vazduh ; ca se preface in nori locul cel de susdin ridicarea vaporilor, pe care ii trimit in sus raurile, izvoarele, vaile, lacurile si toate marile ; daca nu s-ar face asta, eterul le-ar cuprinde pe toate si le-ar arde. Dar nu vedem, oare, ca si soarele acesta, in timp de vara, intr-o scurta clipita de vreme, lasa zvantate si uscate locurile pline de apa si umede ?
Dar unde este apa aceea de la inceputul lumii ?
Sa ne-o arate cei care se grozavesc ca le stiu toate ! Nu sare in ochi orisicui ca prin caldura soarelui s-a pierdut, prefacandu-se in vapori ?
Dar nu-i atat de cald soarele, spun aceia.
Da, atat doar le-a mai ramas sa spuna ! Uitati-va pe ce fel de argumente se sprijina pentru a combate evidenta ! Pentru ca soarele, spun ei, este alb la culoare si nu-i rosu, nici glaben, de aceea nici nu este fos prin natura lui ; dar mai spun si aceea ca fierbintela pe care o trimite soarele se datoreste invartirii lui iuti. Ce castiga ei din asta ? Ca sa arate ca soarele nu distruge umezeala ? Eu, insa, chiard aca nu sunt adevarate spusele lor, nu le resping, pentru ca imi intaresc cuvantul meu. Spuneam mai sus ca este necesara multimea de ape din pricina ca apa este evaporata de caldura. Dar n-are nici o importanta daca fierbinteala este naturala sau se naste in alt chip, odata ce are aceleasi urmari asupra acelorasi materii. Lemnele, fie ca se aprind si ard frecandu-se unele de altele, fie ca ard de la o flacara exterioara, rezultatul in amandoua cazurile este la fel si asemenetor. Cu toate acestea, noi vedem intelepciunea Celui Ce carmuieste universul, ca muta soarele din unele parti ale lumii in alte parti, pentru ca nu cumva, ramanand deasupra acelorasi parti, sa distruga frumusetea lumii de prea multa caldura, cand il duce in partile de miazazi la solstitiul de iarna, cand il muta la semnele care arata ziua egala cu noaptea, si de aiciil muta iarasi spre partile de nord la solstitiul de vara, incat prin mutarea lui incetul cu incetul in jurul pamantului se pastreaza buna intocmire a vazduhului. Sa se uite acesti invatati daca nu se contrazic ei insisi ! Spun ca marea nu creste, cu toate ca se varsa in ea raurile, din pricina ca o evapora soarele, soarele lasa in mare saratura si amaraciunea apei marii si ridica apa curata si buna de baut, aceasta se face datorita descompunerii pe care o face soarele apei marii, partea usoara din apa o ridica, iar partea groasa si pamanteasca, asemanatoare noroiului si drojdiei, o lasa acolo, aceasta face ca apa marii este amara, sarata si cu puterea de uscare. Dar acestia care graiesc asa despre mare, iarasi se schimba si spun ca soarele nu micsoreaza cu nimic umiditatea.
- Taria a numit-o Dumnezeu cer. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a doua.
Ioan Gura de Aur : « Si a numit Dumnezeu tari acer.«
Vezi ca si acum dumnezeiasca Scriptura s-a folosit de aceeasi inlantuire de fapte ? Dupa cum a spus ieri : « Sa se faca lumina« si, dupa ce a fost adusa lumina, a adaugat : « Sa se desparta lumina de intuneric« si a numit lumina zi, tot asa si astazi a spus : « Sa se faca tarie in mijlocul apei«. Si dupa cum ne-a dat invatatura cu privire la lumina, tot asa ne invata si despre rostul tariei : « Ca sa desparta apa de apa«. Si dupa cum atunci, dupa ce se aratase rostul luminii, a dat nume luminii, tot asa si aici a dat nume tariei : « Si a numit taria cer«, ceea ce se vede.
Poate ca voi fi intrebat : Cum, insa, unii vor sa spuna ca s-au facut mai multe ceruri ?
N-au fost invatati asta de dumnezeiasca Scriptura, ci manati de propriile lor ganduri. Fericitul Moise nu ne-a spus nimic de asta. Dupa ce ne-a spus : » La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul», apoi dupa ce ne-a aratat pricina pentru care pamantul era nevazut – pentru ca era acoperit de intuneric si de apele adancului – dupa facerea luminii, folosindu-se de o ordine si de o inlantuire oarecare, spune : » Si a zis Dumnezeu sa se faca taria». Apoi dupa ce ne-a aratat precis rostul acestei tarii, spunand : » Ca sa desparta apa de apa», si a numit cer taria care face despartirea intre ape. Care om, dupa o invatatura atat de precisa, ar mai putea ingadui pe cei care voiesc sa graiasca intemeiatinumai pe judecata lor si care incearca, impotriva dumnezeiestii Scripturi, sa spuna ca sunt mai multe ceruri ?
Dar iata, mi se poate obiecta : Iata ca fericitul David, inaltand lauda lui Dumnezeu, a spus : » Laudati-L pe El cerurile cerurilor».
Nu te tulbura, iubite, nici nu socoti ca Sfanta Scriptura se contrazice cumva, ci afla adevarul celor spuse ; si cunoscand adevarata ei invatatura, astupa-ti urechile fata de cei ce graiesc impotriva acestei invataturi.
« Si a numit Dumnezeu taria cer si a vazut Dumnezeu ca este frumos«.
Uita-te cat de mare este pogoramantul cuvintelor din pricina slabiciunii omenesti ! Dupa cum la facerea luminii a spus : « Si a vazut Dumnezeu ca lumina este frumoasa«, tot asa si acum la facerea cerului, adica a tariei, a spus : « Si a vazut Dumnezeu ca este frumos«, ca sa ne arate prin aceste cuvinte nemestesugita frumusete a cerului. Cine nu se va mira, cine nu se va minuna, ca in atata scurgere de vreme cerul si-a pastrat in floare frumusetea lui si cu cat trece vremea cu atat se continua si frumusetea lui ? Daca noi la vederea unui lucru desavarsit, facut de un om, ii admiram forma, asezarea, frumusetea, analogia, ritmul si toate celelalte insusiri, cine poate lauda dupa vrednicie un lucru creat de Dumnezeu si mai ales cand Insusi Stapanul l-a laudat ? Scriptura a garit asa asa pe masura intelegerii noastre, si vei vedea ca Moise la fiecare din cele create a grait asa, taind mai dinainte indrazneala celor ce mai tarziu aveau sa-si ascuta limba impotriva creatiei lui Dumnezeu si aveau sa zica : » Pentru ce a fost facut cutare sau cutare lucru ?» Luindu-o, dar, inainte celor ce vor incerca aceasta, Moise a spus : « Si a vazut Dumnezeu ca este frumos«. Iar cand auzi ca Dumnezeu a vazut si a laudat, intelege cuvintele acestea intr-un chip vrednic de Dumnezeu, asa cum se potriveste cu Dumnezeu. Cel Care a creat cerul cunostea, inainte de a-l crea, frumusetea creaturii Sale, dar pentru ca noi suntem oameni si nu putem, din pricina slabiciunii noastre, intelege astfel, de aceea Dumnezeu a pregatit limba fericitului profet sa se folosesca de aceste cuvinte grosolane pentru invatatura neamului omenesc.
« Si a numit Dumnezeu tari acer. Si a vazut Dumnezeu ca este frumos. Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua«.
Dupa ce a dat nume tariei si dupa ce a laudat ce s-a facut, a pus capat zilei a doua si a zis : « Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua«.
Ai vazut ca ne invata precis ca Dumnezeu a numit sfarsitul luminii seara, iar sfarsitul noptii, dimineata, si pe amandoua le-a numit zi, ca sa nu ne inselam, nici sa socotim ca seara este sfarsitul zilei, ci sa stim bine ca lungimea amandurora face o zi ? Se poate dar spune, pe buna dreptate, ca seara, sfarsitul luminii, si dimineata, sfarsitul noptii, fac o zi deplina. Asta vrea sa arate dumnezeiasca Scriptura prin cuvintele : « Si a fost seara si a fost dimineata, ziua a doua«.
Vasile cel Mare : « Si a numit Dumnezeu taria cer«.
Pr opriu vorbind, numirea de « cer« se potriveste altcuiva, dar, prin asemanare, are parte si « taria« de aceasta numire. Am vazut ca in multe locuri Scriptura numeste « cer« locul care se vede deasupra noastra – ca vazduhul fiind dens si continuu cade lamurit sub privirile noastre, asa ca, din pricina ca este vazut, merita sa fie numit « cer«, ca in aceste locuri unde se spune : « pasarile cerului«, si iarasi : » Cele zburatoare sub taria cerului», la fel si cuvintele : « se suie pana la ceruri«, iar cand Moisi a binecuvantat semintia lui Iosif, ii da binecuvantarea din roadele cerului, din roua, din mutarile soarelui, din conjunctiile lunii, din varful muntilor si al dealurilor celor vesnice, pentru ca locul acesta din jurul pamantului, prin buna lui intocmire cu aceste bunuri, indestuleaza semintia lui Iosif. Dar si cand il blestema pe Israil, zice : « Sa fie cerul deasupra capului vostru de arama«.
Ce vor sa spuna aceste cuvinte ?
Completa uscaciune si lipsa apei celei din vazduh, prin care face neroditor pamantul.
Asadar, cand Scriptura zice ca se pogoara roua si ploaie din cer, intelegem ca e vorba de apele care au fost randuite sa ocupe locul cel de sus. Cand se aduna vaporii de apa in inaltime si aerul ajunge des din pricina apasarii vanturilor, umiditatea, care pana atunci era in nori sub forma de aburi, se condenseaza si se preface in picaturi care cad in jos, din cauza greutatii lor ; si asa ia nastere ploaia ; iar cand umiditatea, izbita de violenta vanturilor, se preface in spuma si apoi, daca se raceste tare si ingheata cu totul, atunci sparge norul si se coboara in jos ca zapada. In scurt, potrivit aceleiasi ratiuni, poti vedea ca toata umezeala din vazduh se alcatuieste deasupra capului nostru. Nimeni sa nu compare duhovniceasca noastra invatatura, care este simpla si nemestesugita, cu curiozitatile celor ce au filozofat despre cer. Pe cat de frumoasa este frumusetea femeilor cinstite fata de a curtezanelor, pe atat este de mare si deosebirea dintre invataturile noastre si invataturile filozofilor profani. Acestia prezinta in invataturile lor probabilitati siluite ; aici, in Scriptura, adevarul sta pe fata, lipsit de cuvinte mestesugite. Si pentru ce ne ostenim noi sa combatem minciuna lor, cand e destul sa le punem cartile lor fata in fata si sa asistam in liniste la razboiul dintre ei ?
Acesti filozofi, de care am vorbit, nu-s nici cu numarul mai putini, nici cu vrednicia inferiori, dar eu vorbaria cu mult mai deoasebiti decat cei care au o invatatura potrivnica lor si care spun ca lumea va pieri intr-adevar prin foc, dar va renaste prin ratiunile seminale, care au ramas in cele arse. Pornind de la acest principiu, filozofii vorbasc de nenumarate pieiri ale lumii si de nenumarate renasteri. Filozofii acestia se departeaza, insa, de adevar si nu fac altceva decat sa taie drumuri gresite, care-i duc la invataturi false.
Trebuie sa apunem un cuvant si despre invatatii nostri din Biserica, acestia vorbesc despre despartirea apelor, si, sub pretextul unei invataturi duhovnicesti si a unor ganduri mai inalte, au recurs la alegorie, zicand ca prin ape se inteleg, in chip figurat, puterile spirituale si netrupesti, sus, deasupra tariei, au ramas puterile cele mai bune, iar jos, in locurile din jurul pamantului si in cele materiale, au ramas puterile cele rele. Din pricina asta, spun ei, apele care sunt deasupra cerurilor lauda pe Dumnezeu, cu alte cuvinte puterile cele de sus sunt vrednice, din pricina curateniei mintii lor, sa dea Ziditorului lauda cuvenita ; apele de sub ceruri, insa, sunt duhurile rautatii, care au cazut din inaltimea lor fireasca in adancul rautatii. Aceste duhuri sunt numite « mari«, pentru ca ele fac turburare si revolta, pentru ca sunt invalurate de furia patimilor, pentru ca firea lor este lesne schimbatoare, iar vointa nestatornica.
Sa respingem cuvintele acestea ca pe niste interpretari facute in vis si ca pe niste basme babesti ! Sa intelegem prin apa, apa ; iar despartirea facuta de tarie s-o interpretam potrivit cauzei date de Scriptura. Iar daca apele cele mai presus de ceruri sunt luate vreodata spre slavirea Stapanului obstesc al universului, noi pe acelea nu le socotim firi cugetatoare. Nici « cerurile« nu sunt insufletite, pentru ca « spun slava lui Dumnezeu«, nici « taria« nu este o fiinta inzestrata cu simturi, pentru ca « vesteste facerea mainilor Lui«. Iar daca cineva va spune ca cerurile sunt puteri contemplative, iar taria, puteri lucratoare si savarsitoare ale lucrarilor pe care le au de indeplinit, sa privim cuvintele lui ca pe niste cuvinte placute, dar nu vom spune ca sunt adevarate. Tot asa nici roua, bruma, frigul si arsita nu sunt firi spirituale si nevazute, pentru ca in profetia lui Daniil sunt puse sa laude pe Creatorul universului ; iar cei cu mintea sanatoasa socotesc cuvintele lui Daniil, interpretate in chip spiritual, ca niste cuvinte care completeaza slava adusa Ziditorului. Ca nu numai apele de deasupra cerurilor implinesc lauda lui Dumnezeu, pentru ca sunt intaile in cinste din pricina calitatii lor superioare, dar si altele, ca spune Scriptura : » Laudati-L pe Domnul toti cei de pep amant, balaurii si toate adancurile». Deci, chiar adancul, pe care cei care interpreteaza alegoric Scriptura l-au aruncat in partea cea mai rea a lumii, n-a fost socotit de psalmist vrednic de aruncat, ci l-a cuprins si pe el in corul obstesc al creatiei ; si, potrivit glasurilor puse in el, implineste in chip armonios cantarea de lauda in cinstea Creatorului.
« Si a vazut Dumnezeu ca este frumos«.
Prin aceste cuvinte Scriptura nu vrea sa spuna ca cele facute de Dumnezeu I-au incantat ochii lui Dumnezeu, nici ca Dumnezeu priveste frumusetile fapturilor cum le privim noi, ci frumosul, in intelesul data ici de Scriptura, este ceea ce-i facut in chip desavarsit si serveste bine scopului pentru care a fost facut. Deci Dumnezeu, punand mai dinainte un scop precis creatiei Sale, a examinat cu ratiunile Sale de Creator pe cele create, parte cu parte, si le-a laudat pentru ca implinesc scopul pentru care au fost create. La o statuie, daca se pune o mana intr-o parte, un ochi in alta parte, si in sfarsit toate partile ei asezate in diferite locuri, statuia nu va parea frumoasa celui care ar privi-o ; dar daca toate madularele sunt asezate la locul lor, chiar un nepriceput in arta va vedea frumusetea madularelor statuii. Artistul, insa, vede frumusetea fiecarei parti din opera sa inainte de terminarea ei si lauda fiecare parte, pentru ca se duce cu gandul la sfarsitul operei lui. Un astfel de artist ni-l arata Scriptura acum pe Dumnezeu, Care cu pricepere Isi lauda parte cu parte operele Sale. Dar lauda cuvenita o va aduce cand va sfarsi de creat intreaga lume…
eplatnemiscat 